Motto: ”În marele concert al sportului, tirul reprezintă muzica de cameră. E o sonata pentru vioară solo. Totul e limpede și viguros. Și trăgătorul e singur. E doar cu sine însuși… Trâmbițele asurzitoare ale fotbalului au amuțit treptat, dincolo de zidurile adolesceței. În tir totul e grav și profund…” (Iosif Sîrbu).
La 21 septembrie 1925 se năștea Iosif Sîrbu, cel care avea să devină trăgător de tir și primul campion olimpic al României. Povestea fascinantă și tumultoasă a vieții lui relevă cum a înfruntat dificultăți fizice, în drumul spre performanță, dar și obstacole psihice, dat fiind că era filat de Securitate. A început să practice tirul sub indrumarea tatălui său, Dănilă Sîrbu, armurier la poligonul de tir al Academiei Naționale de Educație Fizică. La 14 ani cucerește Cupa Bucureștiului, întrecerea elevilor, la arma sport, cinci focuri, poziția culcat, la un punct distantă de punctajul maxim (49 din 50). Vine Al Doilea Război Mondial și soldatul Iosif Sârbu luptă, dar participă și la concursurile militare, cu arma de război . În 1946 câștigă concursul național de tir, cu 358 de puncte, la armă liberă poziția în picioare. Legitimat la Clubul Sportiv al Armatei Steaua, a reuşit să strângă peste 50 de titluri de campion naţional, fiind deţinătorul a numeroase recorduri naţionale.
Devine campion balcanic în 1947, cu 391 de puncte la armă liberă, poziția culcat. În anul 1949 cu patru titluri naționale, este primul în România la acest sport. Tot în acel an, la proba 40 de focuri culcat, nu reușeșește să treacă pragul de 399. Atunci decide să corespondeze cu finlandezul Pauli Janhonen, campionul mondial din acea vreme, de la care învață să caute și să găsească soluții noi în construcția și reglajul armei. Și totuși, nu trece încă de 399.
În anul 1952 e implicat într-o dublă confruntare: Campionatele Mondiale de la Oslo și Jocurile Olimpice de la Helsinki. Ajuns în Finlanda, Iosif Sîrbu se întâlnește la proba sa favorită cu americanul Jackson (singurul din lume care atinsese cele 400 de puncte) și sfătuitorul său de taină, campionul Pauli Janhonen.
La așa-numitele „concursuri pentru insignă” Iosif Sârbu cucerește aurul la armă liberă cu calibru redus, poziția în picioare, cu 371 de puncte și două „argint” la același tip de armă, pozițiile culcat și în genunchi. Peste numai câteva zile va obține a doua insignă de aur la proba de armă liberă poziția în genunchi, 40 de focuri, cu o performanță de 385 de puncte.
În 1952, la Jocurile Olimpice de la Helsinki ţintea punctajul maxim, respectiv 400 de puncte, realizat la nivel mondial de sportivul american Jackson, potrivit volumului ”Campionii Secolului XX” (Editura Fundaţia Rompres, Bucureşti, 2000). Poligonul Malmi găzduia întrecerea olimpică la tir, poziţia culcat.
Mult mai târziu avea să declare pe marginea momentului olimpiadei de la Helsinki: ”Mi-am spus, în gând, să le arăt cine suntem că nu prea auziseră de noi”.
A reuşit 33 de focuri în centrul ţintei, spre deosebire de 28 ale rusului Boris Andreev. A reuşit cele 400 de puncte atât de mult ţintite.
Pentru prima dată, imnul naţional al României se auzea la o ediţie a Jocurilor Olimpice.
Puțină lume cunoaște povestea unuia dintre sportivii legendari ai județului Alba, Iosif Sârbu. Agerpres i-a dedicat marți un documentar special. La 27 de ani, Iosif Sârbu aducea primul aur olimpic obţinut vreodată de un sportiv român.
Securitatea pe urmele sportivului
După Jocurile Olimpice, medicii l-au sfătuit să renunțe la tir din, cauza unei afecțiuni la ochiul drept. A realizat însă un sistem prin care deplasa vizarea de la ochiul drept la ochiul stâng (sistem brevetat în 1955 de americani), care i-a permis sa revina in competitiile de tir.
În 1956 la Olimpiada de la Melbourne a ocupat locul 5 la 50 de metri puşcă poziţia culcat, precum şi locul 7 la 50 de metri puşcă la trei poziţii, potrivit https://www.cosr.ro/. În 1957 avea să câştige Internaţionalele României cu 1.776 puncte şi competiţia internaţională organizată la Kiev. La Jocurile Olimpice de la Roma din 1960 ocupă locul 12 la puşcă 50 de metri poziţia culcat. În 1961, la 40 de ani, ocupă locul 4 la Campionatele Mondiale de la Cairo.
Concomitent cu participarea la concursuri, a fost instructor și antrenor de tir, între 1949 si 1964 fiind component al colectivului de antrenori ai CSA Steaua. De asemenea, a lucrat în cadrul Catedrei de Tir a Academiei Naționale de Educație Fizică. Și-a încheiat activitatea competițională în 1963 cu un nou titlu național. Finele anilor ’40 și anii ’50 au reprezentat au fost marcați de teroare desfășurată asupra românilor care nu erau de acord cu regimul comunist. În acest context, Iosif Sîrbu a intrat sub lupa Securității mai întâi pentru că făcea parte din clubul armatei și mânuia armament, apoi pentru că se deplasa în străinătate la diverse concursuri de tir. Înaintea fiecărei plecări peste graniță, Securitatea făcea cercetări, întocmea rapoarte, interoga diverse surse ca să se asigure că obiectivul nu va rămâne afară. În anii ’50, orice român depistat că ar intenționa să evadeze din țară era acuzat de „trădare de patrie”.
Până în 1953, supravegherea lui Iosif Sîrbu a fost una de rutină. De aici înainte însă, intruziunile Securității în viața sa cresc progresiv, totul culminând cu perioada 1958-1964, cea mai bogată în acțiuni de supraveghere.
Securitatea devine foarte atentă din două motive: s-a căsătorit cu actrița Lia (Emilia) Șahighian, o frumusețe a vremii, care provenea dintr-o familie burgheză, fără origini sănătoase, al cărei tată, regizorul Ion Baltazar Șahighian, era urmărit pentru manifestări dușmănoase. Apoi s-a aflat că tatăl său, Dănilă Sîrbu, avea o soră în Statele Unite, fapt inimaginabil și de neiertat în acea perioadă. De aceea, Securitatea țese în jurul lui Sîrbu o activă rețea de informatori. Din Clubul CCA încep să curgă numeroase rapoarte despre Sîrbu. În pofida filajului evident, Iosif Sîrbu rămâne la fel de liber în exprimare, crezând, probabil, că statutul lui profesional de la acea vreme îl va apăra. Rapoartele se adună, iar în septembrie 1958 este discutat în cadrul organizației de partid și exclus din Partidul Muncitoresc Român pentru „atitudine cosmopolită – la concursuri are legături numai cu sportivi din țările occidentale și se distanțează de cei din țările de democrație populară”, ”manifestări dușmănoase – face aprecieri negative la situația din țara noastră și din lagărul socialist”, ”calomnii antisovietice – a spus că alimentația pe care a avut-o la un concurs în URSS a fost proastă”, ”afirmă că tehnica militară americană e superioară celei rusești”, ”are o atitudine antisovietică și antipartinică”, ”nu are încredere în publicațiile de la noi”, ”debitează așa-zise bancuri cu caracter dușmănos, vădit reacționare”, ”critică organizarea de mitinguri și întreruperea circulației”, ”ascultă posturi de radio imperialiste”, ”defăimează conducători de stat din Republica Populară Română”, ”are legături de rudenie cu Ion Șahighian, cunoscut cu manifestări dușmănoase”.
În februarie 1959, Comisia de Partid a Ministerului Forțelor Armate anulează excluderea lui Sîrbu, dar îi dă un vot de blam. Din acest moment, potrivit dosarului CNSAS (sursele Augustin și Pietraru), Iosif Sîrbu devine mult mai reticent.
Varianta Iosif Sîrbu trădător de patrie revine însă în prima parte a anului 1964, dintr-un motiv banal. Sîrbu deținea un autoturism Wartburg pe care „l-a vândut cu 36.000 de lei”. Pentru că nu și-a cumpărat un nou automobil, sursa „Andrei Nelu” a tras concluzia că Iosif Sîrbu strânge bani ca să fugă din țară. Cu toate că în aprilie și iunie 1964 participase la concursuri de tir organizate în țări occidentale, Italia și Germania, Securitatea ține cont de raportul lui „Andrei Nelu” și intensifică supravegherea lui Sîrbu, pentru același motiv ca în 1958: suspiciunea de „trădare de patrie”, adică intenția de a fugi din țară. Căsnicia cu soția sa, Lia, nu este una tocmai liniștită, iar dorința lui de a avea un copil este spulberată când aceasta pierde o sarcină.
Se sinucide în 26 septembrie 1964, în poligonul de la Tunari din motive neelucidate. Ceea ce este cert e faptul că în dosarul de la Securitate apare un raport al maiorului Lungu Grigore care spune că Iosif Sîrbu s-a sinucis prin împușcare. Alte rapoarte ale Securității spun că ar fi suferit de o ”boală de nervi”, însă asupra dispariției marelui sportiv încă planează misterul. (Autor : Alexandru Balaci)
Bibliografie
www.cosr.ro,
www. gsp.ro
Wikipedia
RADOR – 21 septembrie
