Mircea cel Bătrân – perspectivă militară și diplomatică

Context

     Mircea urcă pe tron la 23 septembrie 1386. În acea perioadă, Ţara Românească se afla în plin proces de dezvoltare. Mircea va continua consolidarea economiei, Armatei, Administraţiei şi Bisericii, dar va da o atenție deosebită și acțiunilor diplomatice. În timpul în care Mircea a urcat pe tron, Imperiul Otoman purta o campanie de expansiuni sub conducerea sultanului Murad I. În timpul lui Mircea cel Bătrân,  Valahia dobândește cea mai mare întindere, de la Banatul de Severin până la Marea Neagră, inclusiv sudul Basarabiei. Într-un act din anii 1404-1406, apar titlurile sale: „Eu, întru Hristos Dumnezeu binecredincios şi binecinstitor şi de Hristos iubitor şi autocrat, Io Mircea mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată Ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Amlaşului şi Făgăraşului herţeg şi domnitor al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare şi stăpânitor al cetăţii Dârstorului.”

        Mircea Cel Batrân aduce Muntenia în prima linie a politicii mari. Construiește sau reface fortificații, dotează armata. În paralel, se concentrează pe întreținerea relațiilor diplomatice cu marile state ale vremii. După 1402 a intervenit în luptele pentru tronul otoman.

Rezultatele obţinute îi vor permite să reziste tendinţelor de expansiune ale Regatului Ungar şi ale Poloniei, care urmăreau în special acapararea gurilor Dunării, şi să stăvilească forţele otomane aflată în plină expansiune în Balcani.  Primele confruntări încep în 1369 când domnul muntean Vladislav I Vlaicu sprijină restauraţia ţarului bulgar de Vidin. Intervine odată cu ofensiva lui Murad I acordând sprijin cneazului sârb Lazăr, în bătălia de la Kossovopolje, în 1389. În contextul cuceririi Bulgariei de către turci, Mircea Cel Bătrân ocupă Dobrogea, obţine succesul strategic de la Rovine-1395 şi participă la cruciada eşuată de la Nicopole -1396, nu în calitate de domnitor, întrucât el pierde tronul, în urma  succesului  obținut în fața avangardei otomane la Rovine. Imperiul Otoman  l-a instalat pe tron pe Vlad, un domnitor aflat pe linia de succesiune, cu preferențe în direcția relației cu otomanii. La Nicopole, Mircea nu a participat  în calitate de domnitor.

        În vederea păstrării independenţei Ţării Româneşti, Mircea a încheiat alianţe cu regele Sigismund al Ungariei, interesat la rândul său în stăvilirea extinderii Imperiului Otoman. Domnitorul muntean a stabilit o alianţă cu voievodul Petru Muşatin al Moldovei încă din 1389. Prin intermediul lui Petru I, domnul Moldovei, a reuşit în 1389 să încheie cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei o alianţă îndreptată împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în cazul în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două ţări. Tratatul a fost înnoit în 1404, cu termeni mai puţini precişi. După întrevederea din 1406 de la Severin, în care regele Sigismund i-ar fi cerut lui Mircea cetatea Licostomo, relaţiile dintre Ungaria şi Ţara Românească se înrăutăţesc.

     Pentru a contracara o eventuală campanie militară a regelui ungar, domnul muntean reînoieşte în 1410 tratatul cu Polonia. În 1400, Mircea îl îndepărtează de la tronul Moldovei pe Iuga Ologul şi îl impune ca domn pe Alexandru cel Bun, fiul lui Roman I. Până la moartea voievodului muntean, relaţiile dintre cele două ţări vor rămâne cordiale.

Mircea a mai întreţinut relaţii de bună vecinătate şi cu regii din sudul Dunării. În perspectiva căderii Dobrogei sub stăpânirea otomană, ceea ce i-ar fi adus inamicul în zona porturilor dunărene, Mircea preia iniţiativa şi o alipeşte Ţării Româneşti în 1388.

Se orientează și spre o alianţă cu Polonia, demers diplomatic intermediat de domnul Moldovei, Petru Muşat (1376-1391) încheiat la Radom (10 decembrie 1389) şi ratificat la Lubiin (20 ianuarie 1390). Această alianţă era menită să asigure Ţara Românească în faţa unei acţiuni a Ungariei, care revendica Banatul de Severin.

     Ameninţarea otomană era însă resimţită şi de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, ceea ce a făcut ca Ţara Românească şi Ungaria să încheie o alianţă antiotomană (7 martie 1395, Braşov). Mircea a devenit vasalul regelui ungar, care i-a recunoscut ca feude ducatele Făgăraş, şi Amlaş şi Banatul de Severin; în plus i-a mai acordat castelul Bran şi domeniul Bologa cu 18 sate. Cu toate că jurământul de credinţă nu s-a păstrat până în zilele noastre, referiri la existenţa acestuia se regăsesc în tratatul militar între cele două ţări, încheiat la Braşov în 1395.

După eşecul cruciadei,  pe fundalul înfrângerii şi capturării lui Baiazid I de către mongolii lui Timur Lenk în bătălia de la Ankara – 1402, Mircea încearcă să influențeze politica balcanică. Mai mult decât atât, Mircea s-a implicat în luptele pentru succesiunea Tronului Otoman, susținându-l pe Musa Çelebi și pe Mustafa. În anii 1404-1406, teritoriul Ţării Româneşti atinge maxima sa întindere.

La sfârşitul domniei lui Mircea sau în timpul domniei urmaşului său, Mihail (1418-1420), campaniile lui Mehmed I determină pierderea cetăţilor Turnu şi Giurgiu, a Dobrogei şi impunerea unui statut vasalic statului muntean.

Armata lui Mircea

       Contrar ”folclorului” și poveștilor glorioase, trebuie precizat că armatele medievale, fie ele occidentale sau estice, nu erau compuse din țărani. Ele erau formate din trupe care cunoșteau bine meșteșugul armelor, din soldați pregătiți, hrăniți, plătiți, înarmați și loiali. Țăranul era baza producției statului medieval, el asigura hrana țării. Niciun domnitor nu-și putea permite să pună în fața unor trupe călite în luptă, cum erau cele otomane, țărani care nu aveau pregătire militară, armuri, arme, organizare și disciplina atât de necesară într-o luptă. Doar în cazul unor invazii de amploare se apela și la ajutorul țărănimii libere, dar în proporție relativ restrânsă, pentru că domnii și boierii feudali nu îndrăzneau să-i înarmeze pe țărani, aceștia putând în orice clipă să se întoarcă împotriva propriilor stăpâni.

      Pe de altă parte, Muntenia nu se baza neapărat pe infanterie, relieful în bună măsură plat al țării fiind propice desfășurării cavaleriei. Specialiștii istorici militari precizează că armata munteană era formată în mare parte din cavalerie, împărțită în cavalerie ușoară – arcași călare – și cavalerie grea, dotată cu armuri, cămăși de zale, coifuri, lănci (aceasta fiind formată din boieri și probabil mercenari străini). Se știe că unii domni munteni au cumpărat armuri moderne din țările occidentale, armele putând fi făurite în atelierele locale aparținând de domnie și capturate de la numeroșii invadatori înfrânți. Cavaleri valahi sunt pomeniți cu ocazia marelui turnir de la Buda, din 1412, deci este clar că măcar o parte a cavaleriei grele – boierii care aveau mijloace financiare foarte solide sau membrii Curții domnești, echipați de domn – era dotată și echipată ca oricare cavalerie occidentală a vremii.

     În zonele montane cei care păzeau trecătorile erau plăieșii, iar cetățile erau dotate cu garnizoane. Defensiva țării era asigurată de cetăți, precum Poenari, Orația, Turnu (Măgurele), Giurgiu, Silistra, Severin, Isaccea, Enisala, mănăstiri fortificate, precum Cozia, Vodița, Cotmeana, Tismana, Snagov, Glavacioc, sate fortificate și fortificații de pământ de refugiu în fața raidurilor de jaf otomane. (Autor: Alexandru Balaci)

Bibliografie

https://historia.ro/sectiune/portret/mircea-cel-batran-a-fost-si-cel-mare-570932.html

https://historia.ro/sectiune/general/cum-s-a-implicat-mircea-cel-batran-in-luptele-570928.html

https://adevarul.ro/stiri-locale/targoviste/s-au-implinit-604-ani-de-la-moartea-lui-mircea-cel-2149377.html

https://www.radioromaniacultural.ro/portret-mircea-cel-batran-600-de-ani-de-la-moartea-celui-mai-viteaz-si-mai-ager-dintre-principii-crestini/