Jilava
1870-1890: regele Carol I construieşte 18 forturi în jurul Bucureştiului, un sistem de apărare contra unor eventuale atacuri otomane • Fortul 13 de la Jilava este folosit ca depozit de muniţii şi garnizoană până în 1907 • 1907-1948: Jilava funcţionează ca închisoare militară, fiind destinată celor condamnaţi pentru nerespectarea regulamentului militar • 1921-1944: la Jilava sunt închişi ilegalişti, membri ai Partidului Comunist aflat atunci în ilegalitate • aprilie 1948: Jilava devine închisoare civilă în subordinea Direcţiei Generale a Penitenciarelor, Ministerul de Interne • 1948-1964: Jilava este un penitenciar de tranzit şi triere a „deţinuţilor contrarevoluţionari” în aşteptarea procesului sau a redistribuirii către alte închisori • 1969-1973: la Jilava sunt aduşi deţinuţi judecaţi pentru „infracţiuni contra siguranţei statului”, alături de deţinuţi de drept comun • decembrie 1989: sunt încarceraţi manifestanţii anticeauşişti şi anticomunişti ridicaţi de pe străzile Bucureştiului în zilele Revoluţiei.
Adrian Brişcă era elev la Liceul Ion Maiorescu din Giurgiu în 1949 când a fost arestat. Pe toată perioada anchetei pentru organizarea unei grupări anticomuniste de elevi a fost încarcerat la Jilava. Acolo a avut primul contact cu închisorile comuniste.
„Trebuia să ai grijă să nu calci peste oameni”
„La Jilava am trecut prin momente deosebit de grele. Am stat în celulă mai mare, cameră, în care era o fluctuaţie permanentă, unii veneau, alţii plecau – de altfel, camera se numea <6 Reduit> – erau condamnaţi şi <trecători>, adică cei care erau transferaţi de la un penitenciar la altul. Era un efectiv, de la 220-240 s-a ajuns la 260 de oameni. Se dormea pe priciuri de lemn, dublu etajat, dar se dormea şi sub prici, direct pe ciment, pentru că oamenii nu mai aveau loc. Pe priciurile obişnuite se dormea cap la picioare… Nu se putea dormi decât pe cant, ne întorceam la comandă, toţi odată. Spaţiul dintre priciuri, lat de un metru, un metru şi ceva, era şi acela acoperit de trupuri omeneşti. Şi dacă trebuia să mergi la tinetă, trebuia să ai grijă deosebită să nu calci peste aceşti oameni care nu aveau unde să doarmă decât acolo.”
„Am fost bătuţi… toată camera!”
„Am fost în perioada în care au evadat doi sârbi, din Jilava… Incredibil, dar au evadat, chiar din camera noastră, doi sârbi! Aşa-numiţi <titoişti>, fuseseră partizani [ai lui Tito]. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ei, nu ştiu dacă au fost prinşi, ştiu numai că în ziua respectivă am fost bătuţi de gardieni… […] Toată camera!…
Cum au reuşit să evadeze de acolo?
Au fost foarte ingenioşi… Au remarcat că în curtea în care eram scoşi la plimbare un sfert de oră-douăzeci de minute, era un gang care avea nişte creneluri care dau afară. Şi pe unul din aceste creneluri erau două scânduri, scânduri mai grosuţe, nişte dulapi. În zona aia era o grămadă de nisip, pietriş. Tot în acea zonă întâmplarea făcea ca becul să fie ars. Şi tot în zona aceea, pe unde au reuşit ei să fugă, era o tufă, o buruiană ceva mai mare, care i-a camuflat într-un fel.
Dimineaţa, prima operaţie care se făcea… gardianul deschidea celulele, una câte una, şi ne scotea afară cu tinetele. Aveam în camera aceea mare două tinete cu diametrul de un metru douăzeci, cam aşa ceva, înalte de vreo 80 de centimetri, şi care erau pline-ochi. […] Când au ieşit cu tinetele afară, au ieşit şi aceşti sârbi – chipurile, unul a ţinut de un mâner, altul a ţinut de celălalt mâner. Dar la tinetă trebuia să iasă patru oameni, ei au ieşit şase. Gardianul nu a remarcat acest lucru, şi-o fi închipuit că sunt ăia mai slăbuţi şi ăştia îi ajută. Pe el îl interesa să scoată tinetele afară. Şi în timp ce ăia goleau tinetele, le clăteau puţin cu apă şi umpleau putinica cu apă de băut, sârbii au tras dulapii aceia, i-au rezemat pe grămada de nisip, pe partea superioară a fortului, şi pe acolo au plecat, pe acolo au ieşit. Cred că nu au reuşit să-i prindă, pentru că dacă ar fi fost prinşi i-ar fi adus ca să-i vedem, vii sau morţi! [Asta era] prin aprilie 1950… Bătaia ni s-a administrat cam în felul următor: <Ieşi afară, la număr!> […] Gardienii erau aranjaţi pe două rânduri şi înarmaţi cu cozi de mătură: care, cum trecea, era lovit! Şi aşa treceai pe sub [prin] <furcile caudine>. Şi ne-au scos şi ne-au numărat de vreo patru-cinci ori. După ce am fost bătuţi zdravăn – bătaia a durat trei sferturi de oră, o oră – după aceea, comandantul Maromet a dat ordin să bată în cuie fereastra […] – dimensiunea ei: fix 1 metru pe 1 metru, pentru 200 şi ceva de oameni – şi ăsta a venit cu dispoziţia să se bată fereastra în cuie. A fost ceva de nedescris!”
„Toţi pentru unul, unul pentru toţi”
„A venit ora mesei – ne sfătuisem dinainte ce trebuie să facem – am refuzat mâncarea… Dacă introduceam hârdaiele alea cu mâncare fierbinte [în celula fără fereastră], ne omora de tot. S-a întâmplat ca unul dintre oameni să fie bolnav de epilepsie; a avut o criză de epilepsie cum nu am mai văzut şi nu ştiu dacă o să mai văd, omul ăla a fost gata să moară. Numai seara s-a dat ordin ca să se scoată cuiele de la fereastră şi să ne întrebe… a venit comandantul – comandantul de gardieni, nu comandantul închisorii – comandantul de gardieni care era Ivănică: <Ei, e bine aşa?> Dar pentru ce eram noi vinovaţi că au evadat ăia?! Nu, la noi [era principiul] <toţi pentru unul şi unul pentru toţi>. Asta era lozinca şi de nenumărate ori am fost pedepsiţi aşa. […] Au fost anchetaţi de Securitate, toţi sârbii ăia… mai rămăseseră patru sârbi, plus cei care au fost… care au ieşit cu tinetele afară, cei care au fost vecinii lor de pat….Foarte mulţi au fost anchetaţi atunci de Securitate, dar nu au reuşit să afle mare lucru, pentru că ei dacă au luat această hotărâre [au tăcut, că] ştiau ce se întâmplă.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]
