Primul român în fruntea Adunării Generale ONU

Context

Pe 19 octombrie 1967,  ministrul de externe al Republicii Socialiste România, Corneliu Mănescu, a fost ales de 112 țări, din totalul de 120, în funcția de președinte al Adunării Generale ONU. Acesta a ocupat funcția pentru un an calendaristic, cu un rol fără puteri în ansamblul decizional, dar simbolic datorită faptului că a fost primul reprezentant al unui stat comunist care a deținut această funcție. Succesul diplomatic avut în cadrul ONU s-a datorat sprijinului internațional pe care RSR la avut, inclusiv din partea sovieticilor, care au fost tentați inițial să-l sprijine pe candidatul Ungariei, Peter Janos, însă Revoluția din 1956 a cântărit foarte mult în decizia de a sprijini candidatura acestuia.  Surprinderea regimului de la București a venit  din partea Statelor Unite, care au sprijinit candidatura lui Mănescu.

R.S.R și politica „independenței”

În anul 1967, numele României a fost prezent în presa internațională datorită politicii externe active, proiectate pe aprofundarea relațiilor diplomatice cu Vestul. În acest sens, România a deschis relații diplomatice cu Germania Federală, la nivel de ambasadă,  a acționat ca intermediar în Orientul Mijlociu, dar și între Statele Unite și Vietnamul comunist. Mai mult decât atât, Republica Socialistă România a lăsat la nivel internațional impresia că a fost  un stat comunist care s-a opus politicilor dictate de la Moscova și a desfășurat o politică externă proprie.

Preluarea președinției ONU a fost o temă care a preocupat regimul de la București încă de la aderarea la ONU, dar însă nu a reușit niciodată să atragă sprijinul țărilor importante.  La mijlocul anilor 60, la ONU, România s-a plasat pe o poziție diferită față de cea URSS, votând o rezoluție reeritoar la zonna latino-americană prin care s-a cerut realizarea unui studiu privind denuclearizarea acelei regiuni. Se întâmpla pe 19 noiembrie 1963. Efectul acestui demers nu a rămas fără răspuns din partea americanilor, care au cerut să poarte convorbiri la nivel de miniștri de externe. Dean Rusk, secretarul de stat pentru relații externe al Statelor Unite între 1961-1969 a cerut să poarte convorbiri cu Corneliu Mănescu, ministrul de externe al României.   În anul 1967, politica RSR a generat un val de critici din partea membrilor Tratatului de Varșovia, mai ales din cauza politicii de dezvoltare și apropiere economică față de Occident. Problema tehnologiei a fost un element care l-a determinat regimul Ceaușescu să se orienteze spre Statele Unite, dar să și găsească o piață de desfacere pentru industria românească, ce s-a concretizat în Orientul Mijlociu.  Deschiderea relațiilor diplomatice cu RFG (Republica Federală Germania) a fost urmată de vizita la București a ministrului de externe Willy Bradt, care a purtat discuții cu oficialii comuniști. Acest fapt a provocat tensiuni la nivelul membrilor tratatului de la Varșovia întrucât, apropierea  RSR de RFG denota indirect și susținerea doctrinei Hallstein. Aceasta includea, între altele, nerecunoașterea statelor, în afară de URSS, care întrețineau relații diplomatice cu RDG (Republica Democrată Germania). Doctrina Hallstein a presupus și promovarea principiului unui singur stat german în relațiile internaționale, acela fiind RFG.

RSR, stat jucător

Pe 26-27 iulie 1967, la București, au avut loc dezbaterile Sesiunii Marii Adunări Naționale privind politca externă a RSR, unde au fost discutate obiectivele de politică externă pentru următorii ani. Accentul a căzut pe politica la nivel internațional și intenția partidului ca România să joace un rol major în politica mondială. Alături de relațiile bilaterale cu RFG, regimul Ceaușescu s-a implicat inclusiv în Războiul de șase  zile (5-10 iunie 1967). În acest război, RSR a ales să nu sprijine poziția Moscovei și altor partide comuniste, votată la reuniunea  de la Moscova din 9 iunie 1967, prin care sovieticii și țările comuniste au condamnat „agresiunea israeliană”. RSR nu a sprijinit poziția Moscovei și a ales să-și configureze o poziție proprie pe data de 11 iunie 1967, condamnând folosirea armelor și făcând apel la pace și la respectarea suveranității țărilor din regiune. Documentele declasificate ale CIA, alături de analizele de politică externă realizate după acest conflict au scos în evidență faptul că interesul RSR la nivel internațional a fost să proiecteze o politică externă diferită față de URSS, dar la amplitudini asemănătoare.

Dorința regimului de la București pentru ca RSR să conteze în politica internațională a avut un ecou pozitiv la nivel internațional,   impactul produs de această atitudine în mediile politice, de presă şi diplomatice de la Tel Aviv şi din Occident a fost remarcabil, România fiind apreciată pentru curajul de a menţine o poziţie independentă în conflictul din Orientul Apropiat. În urma acestui succes, RSR reușește să-și proiecteze imaginea de mediator, lucru care s-a definitivat la București printr-o activitate intensă din punct de vedere diplomatic. Corneliu Mănescu a primit succesiv vizitele diplomaților israelieni și arabi în problema soluționarii diplomatice dintre Israel și Statele Arabe.  Relațiile cu Statele Unite au prins contur odată ce americanii au înțeles că, prin intermediul Bucureștiului, pot interacționa direct cu Vietnamul comunist și China, care se afla pe poziții tensionate cu Uniunea Sovietică.

Între  23 și 26 iunie 1967 au avut loc întâlniri între înalți demnitari romani și americani la Casa Albă, iar pe 26 iunie a avut loc o întrevedere între Ion Gheorghe Maurer și președintele Statelor Unite, Lyndon B. Johnson.  Această întrevedere a vizat poziția RSR cu privire la China, dar și problema Vietnam.  În ceea ce privește candidatura pentru postul la ONU, în cadrul acestei întâlniri, Statele Unite  și-au declarat nuanțat susținerea față de candidatura lui Corneliu Mănescu pentru șefia celei de a 22-a sesiuni a adunării Generale a ONU.

Sfârșitul lui Mănescu

Politica la nivel înalt i-a deschis lui Corneliu Mănescu multe perspective la nivel internațional, însă, cu timpul,  cele mai importante uși la nivel intern i s-au închis, din pricina renumelui care începea să eclipseze imaginea lui Nicolae Ceaușescu. În octombrie 1972, Ceaușescu l-a îndepărtat pe Mănescu din fruntea Ministerului de Externe, cu toate că, după plecarea acestuia, ecoul international încă s-a dovedit a fi puternic, capitala fiind gazda Șahului Iranului, secretarului general ONU și generalului Jean Bedel Bokasa. (Autor: Alexandru Balaci)

Bibliografie

• https://diplomatclub.ro/diplomatie/corneliu-manescu-un-ministru-de-exceptie/
• https://www.britannica.com/topic/Hallstein-Doctrine
• https://www.un.org/pga/73/documents/statements/
• https://www.dw.com/en/germany-poland-reconciliation-willy-brandt/a-55828523
• https://www.youtube.com/watch?v=E9cNnzPb88I- Corneliu Mănescu(Vizită la Bonn, 1967).
• https://www.dw.com/en/the-era-of-willy-brandt-1969-1974/a-16762082