Idealitatea iubirii este extrem de comuna in randul nostru, al tinerilor. Tanjim la gandul unei iubiri perfecte, fara certuri, argumente sau obstacole. Vrem puritate in umbra si camp in munti. Simtim ca pierdem ritmul celorlalti si ca vom ajunge neiubiti, infundati in supararea crunta a singuratatii. Scanteia iubirii poate reinvia tot ce este sub pamant, adanc ascuns in suflet, insa chibritul e deja ars. De ce credem ca o singura persoana ne poate face fericiti cand singuratatea noastra nu poate fi tratata de nimeni altcineva in afara de noi? Nu stiu daca voi intalni pe cineva cu care voi simti o conexiune puterinca, un egal al intelectului meu, insa convingerea ca eu sunt suficienta asa cum sunt ma lasa sa pun calcaiele jos dupa ce am stat atata timp pe varfuri, sa ajung la asteptarile impuse de societate, de prieteni, dar mai presus de toate, de mine. Am luptat cu ideea ca nu sunt indeajuns pentru cineva, mai ales acelui cineva special, comparandu-mi gandurile, corpul si mintea cu altii, negasind pacea ca voi fi vreodata destul pentru lume, destul pentru el, destul pentru mine. Stiind ca pot fi mai mult, ca voi fi mai mult, ca sunt mai mult ma tine in focul infometat al competiției vietii, gustul pacii fiind o fantoma a trecutului inghetat.
