Fulgii alergau înspre cea mai apropiată scară de bloc alături de trei tineri atât de fericiți, încât faptul că erau aproape înghețați devenise, cu mult timp în urmă, ultima lor grijă. Ceea ce făcuseră înainte era, de asemenea, în abisul uitării.

            Ușa de la bloc era încuiată și nimeni nu le-a deschis când au sunat la interfon. De ce ar fi făcut-o, până la urmă? Doar sunt sălbaticii nimănui, niște ființe ,,imorale”. Mai era și Crăciunul. Peste tot mirosea a cârnați, a sarmale și a toate minunățiile pământului, însă cel mai puternic se simțea bucuria. În timp ce ceilalți își dăruiau cadouri scumpe, aceștia erau fericiți că au mai făcut rost de niște bani pentru a nu muri de foame. Nu își aminteau ultima oară când au mâncat și, fiind obișnuiți cu stomacul gol, nici nu își mai băgau în seamă burțile zgomotoase. Natura lor de muritori, însă, ținea cont de acest aspect și nu îi ierta.

            Stau ca niște statui tremurânde în picioare și se uită unii la alții cu o mândrie sălbatică în priviri.

            – Am reușit…până la urmă.

            – Aveai dubii, Mina?

            – Da. Nu. Nu știu. Simt că nu e bine ce am făcut.

            – Mai las-o și tu, Hugo. Cine știe ce o fi apucat-o. Îi trece ei.

            – Evident c-o să-i treacă, mai ales când se oprește și viscolul și mergem să ne luăm o plăcintă de la Marghioala, spuse Hugo făcându-i cu ochiul. Doar e o zi specială azi, e Crăciunul. După aceea, mergem să cumpărăm niște haine mai groase de la domnul Titu.

            Mina pufni și ignoră, însă, conversația. Știa că nici dacă ar fi avut un miliard de lei, apriga cucoană Marghioala nu i-ar fi lăsat pe ei să intre în patiserie, de frică să nu fie jefuită. Domnul Titu era, însă, opusul ei și, de fiecare dată când îi vedea, le oferea câte ceva. Îl considerau bunicul lor și la el se duceau pentru o vorbă bună, să joace șah sau să îi ceară un mic ajutor financiar în situații de criză. Bun la suflet, copiii nu voiau, totuși, să abuzeze de el și, de aceea, nu prea voiau să cerșească la el. Era genul acela de persoană pe care dacă ai fi rugat-o să te ajute vânzându-și tot ce are, ar fi făcut-o fără să se gândească.

Hugo vorbea, așadar, fără rost, pentru că plăcintele femeii, vestite în tot orașul, au fost gustate și de ei numai datorită milei trecătorilor, iar pustiul de afară nu le era deloc de ajutor în acel moment. Grație înălțimii mici și aspectului drăgălaș, Mina reușea cel mai des să le atragă atenția oamenilor. Avea ceva fermecător în privirea ei. De cum vedeai apusul revărsat în ochii săi, te linișteai. Hugo și Estela erau opusul. Verdele lor avea ceva tăios, o frumusețe dură, puternic contrastantă cu părul negru și fața ascuțită. Când îi priveai, deși zâmbeau, aveau o figură prea rece pentru niște copii și ți se tăia răsuflarea. Te șocau.

            În mintea Minei încă se mai derulau țipetele și privirea bătrânei ce îi implora să îi lase banii și să plece din casa ei. La cei treisprezece ani ai săi, a participat la o mulțime de astfel de jafuri. În timp ce ceilalți colegi de la orfelinat se bucurau de zilele în care puteau să iasă din cămin ducându-se în parcul din apropiere sau la magazinul de dulciuri al drăguței doamne Svetlana, cei trei unelteau cum să își asigure supraviețuirea, cum să facă rost de bani. Aparent unul ca oricare altul, acela, însă, s-a dovedit a fi un coșmar. Nici nu știa cum ar trebui să se simtă. Era sigură că sursa frigului de afară era chiar ea însăși. Din cauza sa, mâinile îi erau sloi, genele Estelei înghețaseră de-a binelea și buzele lui Hugo își pierduseră paloarea.

            Deși toată existența lor ascunsă sub gândurile ,,Ce copii sălbatici! Fură de la oameni cinstiți în loc să se ducă să muncească. Nu merită nimic.” este de neînțeles pentru cei din categoria ,,binecuvântaților”, ei au reușit să îmbrace în roz iadul și să sfideze legile vieții. Moralitatea le este dictată de instinctul de supraviețuire, așadar este moral sau imoral traiul lor? Fiecare decide cum vrea să îl considere. Oricum ar fi, ei știu că dacă ar fi fost corecți și ar fi stat la mâna orfelinatului ar fi murit demult, la fel ca majoritatea colegilor lor. Știu că dacă nu ar fi răpit din fericirea altora o bucățică, ar fi făcut o favoare sistemului și s-ar fi evaporat pe cealaltă lume. Știu că nimeni nu le face dreptate și este nevoie ca ei să ia atitudine, chiar dacă, în adâncul sufletului, o voce le sfâșie măruntaiele. Lupta lor nu este cu statul care le-a pus la dispoziție ,,o speranță spre o viață mai bună”. Lupta era cu ei înșiși, deoarece, altfel, finalul nu ar fi unul fericit. Se spune că soarta are planuri pentru noi toți, însă ei au decis că, uneori, soarta trebuie ajutată.

            Sub zâmbetul lui Hugo se ascunde golul lăsat de încrederea ce a urmat în necunoscut cuvintele ,,Mâine vin să vă iau, ai încredere în mine. Totul va fi bine” . Oare mâine înseamnă 10 ani? Binele este durerea, lipsa de identitate și agonia? Să fii și mamă și tată pentru sora ta, Estela, dar și pentru Mina, o fetiță cu aceeași soartă ca a ta? ,,Nu, mulțumesc.” și-a zis el. Deși este doar cu doi ani mai mare decât sora lui, respectiv trei față de Mina, el nu a cunoscut niciodată copilăria. Numai pe el se bazează, pentru că el este singurul care nu îl poate dezamăgi. Lumea s-a spart din secunda zero al existenței sale și acum trăiește într-un castel de cioburi care se clatină la fiecare atingere de-a vântului. Deși a obosit să trăiască, fetele îl readuc cu picioarele pe pământ, la fel ca și visul lui de a scăpa din orfelinat, a deveni avocat și a face bani pentru a le putea clădi un nou castel. Când va veni momentul respectiv, vrea să treacă pe la toți oamenii pe care i-a jefuit și să le ofere bunurile înapoi, dar și să facă un lucru pe care nimeni nu l-a făcut pentru el: să își ceară scuze. Până atunci, în carnețel se numărau o sută de persoane.

            S-a așezat turcește pe cimentul rece al scării de bloc și șocul frigului l-a săgetat, dar lui nu îi păsa. Încă un nume pe listă: 101. Se auzeau râsete din apartamentele luminate. Oamenii sărbătoreau, doar e Crăciunul, ziua în care este mai important să dăruiești decât să primești. Așa și-a oferit și el pe tavă tot ce avea mai de preț celor două fete, familiei sale adevărate: sufletul.

            Privea zâmbind în gol. Niciodată nu i-au plăcut faptele rele, însă nu avea încotro. Măcar cu banii bătrânei putea să le ia câte o păcintă și ceva mai gros de îmbrăcat. Nu erau suficienți și pentru el, însă avea să se descurce cum a și făcut-o până atunci. O înțelegea profund pe Mina, însă trebuia să le ridice moralul. Trebuia să își părăsească în spatele zâmbetului adevăratele sentimente, la fel cum a fost și el abandonat sub o promisiune încețoșată. Se spune că, în această zi, familiile se reunesc. Ei bine, și ei trei erau împreună. Nu contează în ce împrejurări. Erau vii și asta era tot ce conta. Despre asta este, până la urmă Crăciunul.

            – De ce râzi, floricică? o întrebă cu aroganța caracteristică pe Estela.

            – Ca să se mire proștii!

            – Ia uite ce soră deșteaptă am! Bravo! Acum îl mai imiți și pe Ilie Moromete. Ce om! Mereu l-am admirat. Atât de rațional, de iubit de ceilalți. Noi…dădu el să spună, însă cuvintele i-au răsunat surd în minte ,,Noi suntem opusul, niște nimeni și așa vom rămâne mereu pentru ceilalți, eu sunt un nimeni, cu toate că și eu mi-am vândut demult salcâmul ca să vă țin pe voi în viață.”  Ți-a prins bine, deci, cartea împrumutată de la Biblioteca Națională. A trebuit să îl rog pe domnul Titu s-o ia, așa că ai face bine să îmi mulțumești, a fost tot ce a reușit băiatul să spună.

            – Mina, dragă, zice Estela după ce îi aruncă fratelui său o privire, ce ar fi putut să oprească până și crivățul, nu înțeleg de ce te-a afectat atâta bătrâna… i-am luat doar o sută de lei până la urmă. Păcat că avea atât de puțin. Îl mai țineți minte pe Ilie Ciubucașu? Grozav om. Ne-am îmbogățit după ce i-am făcut și lui o vizită. Ce am râs când am auzit de la Victoraș că voia să cheme poliția după ce a observat că îi lipsește jacheta lui maro. Auziți, voi! Plânge el, miliardarul, după o hăinuță și nu observă că nu mai are nicio bijuterie, se amuză ea începând să râdă înfiorător din cauza răgușelii. Hugo, dacă te vede îmbrăcat cu geaca aia, aș zice să fugi pe lună că ăsta e reîncarnarea lui Păsări-Lăți-Lungilă și sunt șanse mici să nu te prindă.

         – S-o crezi tu, floricică. Am scăpat eu de furia doamnei Olga și nu scap de un amărât ca el? Datorită jachetei lui cred că n-am înghețat iarna trecută. Mai țineți minte? Tanti Olga n-a dat drumul la căldură. ,,Faceți risipă!” spunea ea. De unde risipă, că și-a luat ea banii pe care ar fi trebuit să îi dea pentru încălzire. Cadou de Crăciun mă așteptam să nu primim, dar căldură… A doua zi, a venit cu niște ghete care cred că au costat mai mult decât toate nelegiuirile noastre la un loc, își aminti băiatul. ,,Încălziți-vă cu cizmele mele din noua colecție de toamnă a doamnei Trusseau, copii!”. Ochii verzi precum frunza i-au fost săgetați, dintr-odată, de o tristețe stranie, dar și de o promisiune tăcută. Își trecu mâna prin părul ud și negru ca abanosul și se sprijini cu coatele de genunchi, punându-și gânditor capul în palme.

            Se auzea numai crivățul, tobele de dinaintea spectacolului. Noaptea era brăzdată de râsete luminoase, o priveliște tulburătoare, pe care cuvintele n-o pot descrie. Fulgii cădeau într-un vals precum o șoaptă infernală peste străzile poleite. Ei stăteau într-o scară de bloc, aproape înghețați și, totuși, se simțeau mai împliniți pentru că se aveau unii pe alții decât toți oamenii de pe pământ la un loc.

  • Haideți, să mergem!

            Dar Mina nu mai auzea și nu mai vedea nimic. Strângea în pumn batista luată de pe masa bătrânei jefuite. Știa prea bine cine era și se ura pentru că și-a dat seama, până la urmă. Nu ar fi trebuit să afle niciodată. Batista era la fel ca aceea pe care bunica sa i-a lăsat-o la patru ani când a aruncat-o în orfelinatul de la colțul străzii. Deși și-a dorit s-o mai vadă măcar o dată, nu era sigură dacă trebuia să fie fericită pentru că și-a îndeplinit visul sau tristă că a jefuit-o.

            În sfârșit, avea totul și nimic.

Maftei Roxana Ana-Maria

Clasa a XI-a F  

Prof. Liana Hera