Dincolo de durere… Mărturii din închisorile comuniste

Reeducarea de la Gherla (II)

Primăvara 1950: experimentul de la Piteşti este exportat şi la alte închisori din ţară • iunie 1950: este transferat la Gherla un grup de torţionari condus de deţinutul Alexandru Popa (Popa Ţanu) • august 1951: Eugen Ţurcanu este şi el mutat la Gherla unde acţionează până în decembrie • 1952: reeducarea se opreşte, ca urmare a intervenţiilor diplomatice occidentale • 1954: începe procesul reeducatorilor, cu 22 de studenţi condamnaţi (dintre care 16 vor fi executaţi) pentru „crimă de acte de teroare în grup şi crimă de pregătire a crimei, de uneltire contra securităţii RPR” • 1957: al doilea proces al torţionarilor, în care autorităţile pretind că nu au ştiut ce e întâmplă, punând reeducarea pe seama legionarilor • cei opt acuzaţi încearcă zadarnic să arate rolul Securităţii în experiment • sunt condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, iar doi dintre ei executaţi.


de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Gheorghe Cuşa, aromân din comuna Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa, era student la Bucureşti în 1948 când a fost arestat. A  fost supus „experimentului Piteşti” (https://www.rador.ro/2022/11/24/dincolo-de-durere-marturii-din-inchisorile-comuniste-48/ ) şi trimis la Gherla ca torţionar, pentru a afla informaţii despre membrii încă nearestaţi ai grupurilor anticomuniste din Dobrogea, despre locurile în care îşi ţineau ascuns armamentul, despre cei care îi ajutau. Iată, aşadar, mărturia unui reeducat silit să devină reeducator.

„Eu, cu trecutul, am terminat!”

„În clipa când mi s-a spus mie că trebuie să mergem la Gherla şi să depistăm acolo pe toţi cei care au rămas <afară> şi cu toate pistoalele, n-am ştiut cum să mă descurc. Cum să mă duc eu la Gherla să încep să fac [reeducare]?… Când ştiam că acolo e Buciuneanu, din sat de la mine, sau altcineva, or să fie veri de-ai mei de la Cocoşu, de la Ovidiu, de la Cogealac, de la Mihai Viteazul?… Două zile am stat, nici n-am putut să mănânc, doar o sclipire mi-a venit în duba cu care plecam la Gherla şi-am spus: <E singura alternativă, ca să pot scăpa de această situaţie penibilă pentru mine, pentru că mă voi distruge şi pe mine, voi distruge şi pe ceilalţi>. Stiţi ce-am gîndit? Mă duc la Gherla şi spun: <Fraţilor, cine vrea cu mine să fie reeducat, să meargă cu mine. Eu, cu trecutul, am terminat!> […]

Totuşi, cum aţi reuşit să vă păstraţi fărâma aceea de credinţă în dumneavoastră?

Păi, asta s-a întâmplat când am depăşit… abia după ani de zile. În mine a existat [permanent] un sâmbure de care-mi era teamă să nu care cumva să răbufnească. Ştiţi cum se întâmplă asta? Ca şi cum sunt rănile acestea, necicatrizate încă. La noi, [reeducatorii] rănile au sângerat până dincoace, şi după 1990. Ceva din sistemul de reeducare de la Piteşti a rămas încontinuu [în noi], anumite umbre.  […] Acolo, la noi, s-a murit din punct de vedere sufletesc şi mulţi şi-au revenit când au plecat de la Piteşti la Gherla, s-au dus la Canal, alţii s-au dus la minele de plumb şi şi-au revenit oamenii. Au şi rămas câţiva dintre ei [bestializaţi]… a rămas chiar şi Popa Alexandru, care era singurul cunoscător al tuturor detaliilor, era legătura între Ţurcanu şi Ministerul de Interne.”

„Pleacă de lângă mine, că ard!”

„Cum am ajuns la Gherla, în curtea mare… […] în clipa când am intrat în cercul mare, la plimbare, venise lângă mine Zdruba… şi vine şi-mi spune: <Ce faci, Gogule?> Şi i-am spus în dialect: <Fudzî di ninga mini, că ardu!> , <Pleacă de lângă mine, că ard!> Şi-atunci ăla şi-a făcut cruce şi-a zis: <Mă… ăştia nu-s sănătoşi la cap!>

Era primul contact cu deţinuţii de la Gherla?

Păi, ei de-abia ne aşteptau pe noi, studenţii, toată Gherla!… Noi am fost primii, primul lot. Păi, ei, când ne aşteptau, [ziceau:] <Vin studenţii de la Piteşti, o să fie cu noi… ăştia ne educă!> – ne cunoşteau, noi eram exponenţii lor, [aveam] ideilor lor…”

Procesele torţionarilor

„În procesele din 1954 şi 1957, acuzele care ni s-au adus nouă, studenţilor: că noi am făcut această reeducare, omorându-ne între noi, aruncându-ne de la etaj, tăindu-ne venele, ca să compromitem Comitetul Central şi Securitatea. Dacă admiteţi dumneavoastră aşa ceva! Noi, foşti colegi de facultate sau de organizaţii legionare, ţărăniste şi aşa mai departe, ne omoram între noi, ne băteam şi ne schilodeam între noi, chipurile ca să compromitem Securitatea! Asta a fost capul de acuzare în procesul mare din ‘54-‘57! […] Că reeducarea noastră de fapt nu era reeducare, ci era un fel de educaţie legionară. Adică, eram între noi ca să ne <educăm> – ăsta a fost punctul de acuzare!”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]