În căutarea drumului spre casă
Bilanţul reeducării prin tortură: peste 30 de tineri ucişi, aproximativ 1000 torturaţi • dintre aceştia, mai mult de 100 au rămas cu infirmităţi grave, iar unii au înnebunit • nu toţi tinerii trecuţi prin experiment sunt trecuţi în evidenţele de stare civilă, nu toţi sunt înhumaţi în cimitirul Sfântul Gheorghe din Piteşti • se presupune că mulţi dintre cei ucişi de torţionari au fost înhumaţi în gropi comune în pădurea Trivale sau în curtea puşcăriei de la Piteşti.
Membru al Partidului Naţional Ţărănesc până la desfiinţarea sa (1947), anticomunist convins, Traian Mitrofan a fost arestat în două rânduri (1949-1951, 1960-1964) şi condamnat la 17 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale“. Dar nu a reuşit niciodată să înţeleagă cu adevărat în ce constase „crima”. Ultimul loc de detenţie pe care l-a avut a fost lagărul de muncă forţată din Balta Brăilei, de acolo avea să plece acasă.
Am ales mărturia lui Traian Mitrofan dintre atâtea altele din arhiva noastră cu acest subiect pentru că trăirile pe care le reînvie povestea lui sunt emblematice pentru toţi cei care au reuşit să scape cu viaţă din închisorile comuniste. Au scăpat cu viaţă, dar traumele psihice şi dificultăţile de readaptare i-au urmărit pe mulţi până la sfârşitul vieţii.
Un pachet de la fetiţă
„Ştiam [la arestarea mea] că soţia rămăsese însărcinată, [era] în luna a cincea. Am aflat la proces că am o fetiţă, căreia i-a pus numele Cătălina. Şi pentru a-ţi dărâma moralul pe care îl aveai, [autorităţile] au recurs la lucruri de-a dreptul mârşave şi necinstite: au forţat soţiile să divorţeze, în special cele care erau în învăţământ… să divorţeze! Şi veneau cu atâta satisfacţie [în celulele noastre]: <Uite, băi, banditule, şi soţia a renunţat la tine, uite, a divorţat!…> şi aşa mai departe.
Ca, ajuns în Balta Brăilei, să primesc un pachet <de la fetiţă>. Imaginaţi-vă, fetiţa avea un an şi jumătate-doi ani şi primeam pachet de la Iaşi! Am primit acolo… socrul meu a fost jandarm şi ştia unde poate ascunde câte ceva şi când se poate ascunde. Mi-a trimis în primul pachet şase căpăţâni de usturoi de-ăla mare, cu mustăţi multe. Şi era un prieten de-al nostru bolnav, la infirmerie, acolo, la un fel de spital şi avea nevoie de usturoi şi i l-am dus pe tot lui, seara, când am luat pachetul.
Ca, dimineaţa să mă aştepte la gard, disperat, să-mi arate că în fiecare căpăţână de usturoi era un bilet scris de soţie, învelit în celofan! A dat cu burghiul gaură în usturoi, a băgat biletul acolo, a bătut mustăţile de la [fiecare căpăţână]…, pe urmă nu se vedea nimic! Şi atunci mi-a scris mai multe şi zicea: <Dacă ai primit totul, la scrisoarea pe care ne-o vei trimite…> – că atunci aveam dreptul la o scrisoare pe lună – <dacă fiecare literă o s-o îngroşi puţin, atunci noi ştim că totul e în regulă, deci că ai primit>. Şi m-a bucurat grozav! Mi-a trimis într-o cutie de tablă carne, cu cârnaţi prăjiţi în untură. <Ei, nu se poate să nu fie ceva aici…>, [ziceau gardienii] – ei înţepau cu cuţitul prin ea, dar nu era nimic, am scos tot. În cutie, socrul făcuse fund dublu la cutie şi dedesubt a pus două fotografii ale fetiţei, la un an şi jumătate. Şi le-am găsit – ce bucurie, ce să vă spun!”
Cele două tablouri
„Cu noi acolo era un pictor foarte bun, de la Belle Arte din Cluj, din 1948, arestat de-atunci, făcea de 15 ani puşcărie. Şi când mi-a văzut fotografiile atât de expresive [a zis]: <Măi, eu îţi fac două tablouri din astea… Să faci rost de nişte pânză curată, de bumbac…>, le spuneam <obiele>, că îţi dădeau să-ţi înveleşti piciorul, să fie cald. Şi aveam la magazie pe unul, Vlahbei Tănase, un macedonean cunoscut. Şi l-am rugat: <Tănase, fă-mi rost…> şi mi-a făcut rost. Şi le-am dat pictorului şi mi-a făcut două tablouri – când le vedeai, erau vii, parcă erau vii!
Acum, se punea problema să le păstrez – săptămânal se făcea percheziţie la pielea goală şi saltelele întoarse – să le păstrez, să-mi asum singur răspunderea, să nu-l bag şi pe el. Aveam un cojoc, pieptar, îmbrăcat în doc militar, impermeabil ca să nu mă plouă pe câmp, să nu ajungă la piele. Şi l-am desfăcut jos şi am băgat tablourile între cojoc şi docul respectiv şi gata, nu l-am mai îmbrăcat mai mult.
Am avut norocul că se elibera în 1963, în mai, se elibera un cunoscut de-al meu din Sibiu care făcuse 15 ani şi nu mai avea haine cu care să se îmbrace. Deşi era în mai, zic: <Nene Ioane, îţi dau eu cojocul, te îmbraci cu el, că nu o fi foc! Şi îl duci acasă, uite, la soru-mea, învăţătoare la Sibiu>. Şi, într-adevăr, îl duce – nu i-am spus nimic, ca să nu-i fac emoţii. Ajunge acasă. Soru-mea îi dă telefon la soţie: <Doina, să vii că a trimis Traian cojocul…> Socrul, când a auzit: <Băi, acolo e ceva, îl desfacem în bucăţi, că acolo a trimis ceva!> Şi, într-adevăr, când mi-a desfăcut căptuşeala, au văzut tablourile – le am şi acum – cât sunt de frumoase! Şi, deci, am scăpat cu alea…”
„Mă iubeşte tatăl meu…”
„În 1964, m-am eliberat şi eu. Şi pe drum vedeam, venind cu bacul de la Hârşova la Brăila, toţi copiii pe malul Dunării, ne tot făceau semne: <Hei, nene!…> Mă tot gândeam: fetiţa mea cum o arăta, la trei ani? Şi nu-mi imaginam…
Şi în sfârşit am ajuns în Sibiu, pentru că îmi dăduse foaie de drum numai până în Sibiu, că de-acolo am fost arestat. Soţia între timp se mutase la Alba – era din Alba originară – avea fetiţa, nu o avea cine îngriji. Şi eu am fugit acasă să-mi văd părinţii, am stat o noapte, i-a găsit bătrâni şi bolnavi, dar s-au bucurat. Şi pe urmă am venit la Alba Iulia. Când m-am dus unde stăteau socrii în Alba, aveam nişte emoţii când m-am apropiat de casă!… Cum va reacţiona fetiţa, cum mă va primi? Ca pe un strain?… Mă va lăsa să o iau în braţe, să o sărut, să se prindă de gâtul meu sau mă va primi ca pe un străin?
Ajung la poartă, m-am oprit, aveam nişte emoţii grozave!… Ei erau în curte, se auzea voce de copil în curte, se certa cu socrul. Socrul [spunea]: <Cătălina, să ştii că dacă nu eşti cuminte, nu te mai iubesc!> Dar ea zice: <Nu-i nimic, mă iubeşte tatăl meu!> <Hăi-hăi, până vine tatăl tău!…> Dar ea zice: <Uite, acum vine!> În momentul ăla am deschis poarta… Când am deschis poarta şi m-a văzut, mi-a sărit în braţe: <Tata, tata!>, de parcă nu aş fi fost plecat! <Eşti chiar ca în fotografie, tata, numai că eşti mai slab, dar eşti ca în fotografie!>… Îi spunea soţia, îi arăta [fotografia mea]: <Uite, ăsta este tatăl tău…> Şi, în sfârşit, am avut o descătuşare, aşa, o liniştire, totuşi dacă i s-a vorbit de mine, m-a acceptat de la început şi m-a recunoscut!
Şi pe urmă au început problemele astea, după eliberare, că nu-mi dă serviciu, că <ai fost, [deţinut politic], că…> Unde te duceai, trebuia să dai autobiografii…”
[Interviu de Mariana Conovici, 2001]
