Radio România la 95 ani

Sofia Șincan: “Am iubit foarte mult radioul!”

de Octavian Silivestru

După mai multe epurări, în 1958 conducerea Societății  Române de Radiodifuziune  a hotărât să angajeze tineri absolvenți de facultate. Printre cei selectați să intre în Radio s-a numărat și  Sofia Șincan –  care terminase Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică. Ea a  fost repartizată la “Direcţia Culturală” care coordona “Emisiunile pentru Tineret şi Copii”, ”Teatrul Radiofonic” şi “Satira”. Pentru Sofia Șincan a urmat o perioadă de acumulare, de muncă. Ajunsă una dintre cele mai bune profesioniste din Radio, mulți ani mai târziu, în 1973, Sofiei Șincan i s-a dat sarcina să organizeze și să conducă Programul III Radio.  După o activitate plină de satisfacții profesionale, mulți ani mai târziu, Sofia Șincan a povestit într-o înregistratre care se află în Arhiva de istorie orală care au fost primele impresii când a fost angajată la radio.   


„Angajarea mea în Radio fost un noroc pentru că am iubit foarte mult Radioul, pentru cã în familia noastră radioul se bucura de foarte mult  respect. Se ascultau unele emisiuni cu sfinţenie. Deci, de copil,  am fost obişnuită să ascult cu  atenţie și mi s-a  explicat de ce o emisiune este frumoasă după gustul celor din familia mea. Şi-mi  amintesc  că primul aparat de  radio a fost unul cu galenă; al doilea cu căşti… Şi prin ’46-’47  tata a reuşit să cumpere un aparat formidabil “Columbia”- fratele meu îl are până în ziua de azi – un aparat mare cu o rezonanţă superbă şi cu ochi magic, ceea ce pentru noi, copiii, era  fascinant. Şi  crescând în respect faţă de Radio, mi se parea că acolo trebuie să ajungă numai oamenii cu calităţi cu totul şi cu totul deosebite.

Sofia Şincan – redactor şef al Programului 3 – 1985

 În anul III de facultate a venit o fată de la Radio – am aflat  că o cheama Eugenia Lipşa – s-a dus la maestrul Costache Antoniu care era rectorul Institutului [de Artă Tetrală și Cinematografică]  şi a cerut să vorbească cu o studentă  ca s-o invite într-o emisiune pentru studenţi. Moş Costache m-a recomandat pe mine. A venit la clasă, m-a cunoscut şi mi-a zis: “Vino marți la Radio să vorbim despre voi, despre studenţie. Ia şi un băiat că am nevoie și de o voce de băiat.” L-am luat pe Costantin Băltăreţu, un coleg mai mic decât mine.  Şi am venit [la Radio]. Eugenia Lipşa ne-a condus în cabina 14 și a făcut cu mine un interviu despre viaţa noastră de studenţi. Era proaspăt înfiinţată Asociaţia Studenţilor, de-abia înfiinţaseră taberele. Eu am fost cu totul şi cu totul intimidată de frumuseţea interioară a clădirii  relativ noi, scările de marmură se lustruiau cu ceară, nu era aglomeraţie în birou. Cu toate că încă era o vreme de sărăcie, oamenii erau  decent îmbrăcaţi, aveau o anume ţinută, o anume eleganţă. Adică mie mi se părea că fiecare “este cineva” şi el se comportă ca atare. Deci, instituţia m-a impresionat ca aer, ca atmosferă, ca decor. Şi am ascultat interviul cu toată familia, foarte emotionaţi . După aceea n-am mai avut nimic de-a face cu Radio până la repartiţie. În 1958 eu am venit  după ce fuseseră scoşi  foarte mulţi oameni din Radio. De la Institutul de Teatru, dar şi de la Filologie au venit foarte mulţi. Din seria mea au venit vreo opt. N-au   rămas decît doi: eu şi Eugenia Dovides, mai târziu devenită Țundrea. Ea [a fost] la “Teatrul radiofonic”, eu [am fost] la “Cultural”. Pe vremea aceea “Direcţia Culturală” îngloba “Emisiunile pentru Tineret şi Copii”; ”Teatrul radiofonic” şi “Satira”, adică  emisiunile de divertisment. Majoritatea oamenilor erau cu  liceu; câțiva erau cu studii superioare; dar  erau oameni dăruiţi profesiei lor, cum a fost  Mihai Jemăneanu care a ţinut patruzeci de ani emisiunea “Noapte bună, copii”  în calitate de redactor, dar şi în calitate de autor.  Tot în perioada aia la emisiunile pentru copii lucra Catinca Muscan, care a trebuit mai tîrziu să plece din Radio din cauza dosarului (tatăl era chiabur). Au venit însă și oameni de specialitate. De pildă, George Mănăilă a făcut emisiuni ştiinţifice pentru copii, celebrul  “Vreau să ştiu!” pe care l-a îngrijit ani de zile.  Eu am fost angajată la Cultural pe post de reporter şi omul care m-a primit a fost Octavian Paler. El era redactor şef adjunct la Literar –cum se zicea atunci. Literarul era o componentă a Direcţiei Culturale. Redactor-şef era David Naftuli  –  conferenţiar la Universitate.  El a adus din Universitate foarte mulţi oameni buni. Cum i se părea că un student de-al lui are calităţi,  cum îi propunea: “Nu vrei să vii la Radio?”  El l-a adus şi pe Paler.  Pe Paler l-a cunoscut asistând la o lucrare despre Grigore Alexandrescu pe care Paler o făcuse. Mai întâi l-a adus la REPS [Redacția Emisiunilor Pentru Străinăate], la emisiunile politice. Şi când în 1958  a avut loc o altă aranjare a oamenilor din toate redacțiile, când mulți au fost eliminați,  Paler a trecut la Cultural ca redactor-şef adjunct. El m-a primit, i-a plăcut de mine, mie mi-a plăcut de el și  am rămas la Cultural”.

[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]