Mihaela Doboș: “Dumnezeu m-a repartizat exact în locul pe care eu îl visam.”
Încă de la sfârșitul perioadei interbelice, transmisia de muzică corală la Radio a cunoscut o dezvoltare deosebită. Astfel, în 1941, sub conducerea dirijorului și compozitorului Ion Croitoru, s-a înfiinţat Corul Radio, prima formaţie corală a radioului public. Și perioada imediat următoare războiului a fost prielnică laturii muzicale a Radioului: în 1945, la imboldul maestrului Dumitru D. Botez, dirijorul Ion Vanica a înfiinţat Corul de Copii Radio; doi ani mai târziu a fost înfiinţată Orchestra de Estradă Radio și actuala Orchestră de Cameră, iar în 1949 a apărut Orchestra Populară Radio.
Din punct de vedere tehnic, în octombrie 1954 Radioul a făcut un mare pas înainte când a început să emită simultan pe două programe, ceea ce a însemnat mărirea numărului de ore difuzate. În continuare s-a acordat o atenție programelor politice (în 1958 s-au difuzat 2707 ore), dar nu au fost neglijate programele pentru cultură (799 ore) și pentru copii (694 ore). S-a hotărât ca majoritatea programelor politice să fie difuzate pe Programul I, în timp ce programele culturale au fost găzduite de Programul II. Acesta emitea zilnic de la orele 14.00 până seara la orele 24.00, sâmbata de la orele 14.00 până la orele 0.50, iar duminica de la orele 7.00 până la orele 24.00. Pe Programului II s-a difuzat mai multă muzică (75 % din timpul de emisie) din care 35% era muzică populară și de mase. La 5 mai 1963 s-a introdus pentru ascultătorii din București și împrejurimi al treilea program radio pe unde ultrascurte, care se difuza în zilele lucrătoare între orele 21.00 și 23.00, iar în zilele de sărbătoare între orele 19.30 și 23.00. Toate aceste transformări au însemnat mai multă muzică difuzată de Radio. Se difuza în special muzică simfonică, corală, patriotică și populară. Pentru a acoperi nevoia de redactori la Secția de muzică, în 1972 s-a hotărât angajarea prin repartiție guvernamentală a unor tineri care termniau Conservatorul de Muzică. Printre acești tineri s-a numarat și Mihaela Doboș – proaspăt absolventă a Conservatorului din București – Facultatea de Muzicologie și Secția de Pedagogie. Pentru Mihaela Doboș repartiția la Radio a însemnat un vis realizat, după cum își amintește într-o înregistrare audio care se păstrează în Arhiva de istorie orală:
“Când eram elevă ascultam Teatru radiofonic. Era una din marile mele bucurii. Împreună cu mama mea ascultam Teatru radiofonic. Am ascultat marile voci şi pot să spun că aceste audiţii au contribuit la educaţia mea. Şi muzică ascultam, doar ce era la Radio, concertele. Atât! Nu aveam pick-up, nu aveam magnetofon. Doar radioul a fost singurul canal care mi-a insuflat în continuare dragostea faţă de muzică. În 1972 am terminat ambele secţii de la Conservator – Facultatea de Muzicologie și Secția de Pedagogie. Am fost ultima serie cu cinci ani și am avut şansa extraordinară de a primi repartiţie guvernamentală la Radio. Am intrat un grup de 13 sau 14 oameni, în bloc. Se pare că instituţia avea nevoie de “carne proaspătă”, de minţi deschise, de tineri care să aducă o schimbare în politica de programe a instituţiei, deşi politica de programe pe vremea aceea era dirijată. Când am intrat în Radio m-am gândit că aşa se împlinesc visurile. Tatăl meu era un muzician foarte bun, cânta la vioară, la pian, la chitară, la mandolină, la acordeon. Urmase cursuri de dirijat şi de compoziţie prin corespondenţă cu “Casa creaţiei şi culturii de masa” din Bucureşti, cu profesori avizaţi: Dumitru D. Botez, Mircea Neagu, Ludovic Paceag. Eu îl acompaniam la pian, pentru că avea mai multe coruri cu care participa la “Cântare Patriei”. Pe vremea aceea, “Cântare Patriei” stimula întreaga viaţă muzicală a ţării… Şi m-am aflat o dată în finală, pe scena Radioului. Am revenit în sală când evoluau celelalte formaţii, am stat într-un scaun şi de acolo vedeam ciclopul, acolo vedeam câţiva oameni şi mă gândeam ce fericiţi trebuie să fie ăia că lucrează aici, în această instituţie. Şi uite că Dumnezeu m-a repartizat exact în locul pe care eu îl invidiam şi mă gândeam cu drag la cei care puteau să muncească într-o asemenea instituţie. Deci, în anul 1972, am fost repartizată la radio. Deşi am solicitat să intru la Secţia de muzică simfonică, am fost repartizată la Secţia de muzică corală. Probabil Vasile Donose, care era redactor-şef atunci, rămăsese în cap cu imaginea tatălui meu care era dirijor de cor. Pentru că “Festivalul Cântare Patriei” era preluat de Radio şi de Televiziune, Vasile Donose cunoştea toţi dirijorii, cunoştea toate ansamblurile şi atunci probabil că a existat această identificare a mea cu mişcarea corală. Așa am ajuns la Secţia de muzică corală unde coordonator era un anume Ion Dumitru Creveniceanu. Am avut o viaţă foarte grea cu acest personaj. Reclama permanent la Securitate, la partid, unde vreţi şi unde nu vreţi. Reclamaţiile se ţineau lanţ despre fiecare în parte şi despre toţi laolaltă.
Dar nu ăsta ar fi elementeul cel mai rău, ci faptul că neavând un îndrumător de talia lui Iosif Sava, de talia lui Mihai Moldovan, de talia unei Olga Grigorescu, unei Gabriela Mănăilă, care erau deja aşezaţi pe nişte secţii foarte bine constituite, nu am avut o evoluţie egală cu a colegilor mei. Dintre colegii mei pot să spun Olgă Dăescu, pot să spun Marioara Murărescu, Mariana Bogovschi, Petru Rusu, Rodica Saba, Titus Andrei, Paul Enigărescu. Oameni care au făcut ceva, care au reuşit să realizeze ceva important în cariera lor.”
[Interiu realizat de Octavian Silivestru, 2012]
