Sâmbătă, 4 martie, se împlinesc 345 de ani de la naşterea lui Antonio Vivaldi, compozitor, violonist, dirijor şi pedagog, un precursor al simfoniei clasice şi unul dintre cei mai mari creatori ai barocului muzical, după Bach şi Handel, cel care a lăsat posterităţii excepţionalele concerte pentru vioară, numite „Anotimpurile” (1725).
Antonio Lucio Vivaldi, s-a născut la Veneţia, la 4 martie 1678, părinţii săi fiind Giovanni Battista Vivaldi, fost bărbier şi brutar, devenit violonist autodidact profesionist, care a cântat la capela San Marco din Veneţia şi Camilla Calicchio.
Încă din copilărie, micuţul Antonio suferea de o boală de piept, pe care el o numeşte mai târziu într-o scrisoare: „strâmtime a pieptului“, suferinţă care avea să-l urmărească toată viaţa.
A studiat vioara, pentru început cu tatăl său, şi apoi cu compozitorul Giovanni Legrenzi (1626-1690).
La vârsta de 10 ani, Antonio începea cursurile la școala Parohiei San Geminiano, urmate de studiul teologiei la Seminarul patriarhal, pentru a deveni preot. Acum învaţă să cânte la orgă, afișând primele sale compoziții.
A fost hirotonisit preot în anul 1703, însă a renunţat la această ocupaţie din cauza problemelor de sănătate avute încă din copilărie.
La vârsta de 25 de ani, în anul în care a renunţat la preoţie, a fost numit maestru de vioară şi de compoziţie la Seminarul Muzical de pe lângă „Ospedale della Pieta” şi a ocupat funcţia până în 1709.
El a compus majoritatea operelor sale importante cât timp s-a aflat în această poziţie, aproape trei decenii.
Între anii 1711-1716, a fost, aşadar, maestru de concert la „Ospedale della Pieta”, post care i-a solicitat foarte mult forţele, atât în domeniul creaţiei cât şi în al organizării activităţi muzicale şi pe care nu l-a părăsit definitiv decât după treizeci şi şapte de ani.
În toamna anului 1714, pe scena Teatrului Sant’Angelo din Veneţia este reprezentată „Orlando fino pazzo”, de Antonio Vivaldi, pe un libret scris de Grazio Braccioli după poemul „Orlando Furioso” de Lodovico Aristo.
Era lansarea sa în genul dramatic, urmată de o muncă asiduă, şi, în acelaşi an, 1714, execută la Pieta oratoriul „Moyses, deus Pharainis”.
Celebritatea lui Vivaldi se va răspândi peste hotare şi îi va atrage numeroşi elevi, îndeosebi din Germania şi Boemia.
Contemporanii săi îşi aminteau ulterior că muzicianul era cu adevărat pasionat de munca sa şi de compoziţie în general, dar era şi o persoană îngâmfată, lăudăroasă şi adesea egoistă. Ba mai mult, existau voci care îl acuzau de numeroase relaţii neprincipiale cu elevele sale. Spre exemplu, la vârsta de 48 de ani, Vivaldi a cunoscut-o pe soprana Anna Tessieri Giro, în vârstă de 17 ani, din Mantua, care l-a însoțit în turneele sale prin Europa împreună cu sora ei Paolina. Deși Antonio a insistat că nu există o implicare romantică între ei, au existat mai multe speculații despre o asemenea relaţie cu mult mai tânăra sa elevă.
Un alt exemplu îl reprezintă dragostea lui Vivaldi pentru Ana Giraud, fiica unui peruchier francez din oraş, o soprană pe care o cunoscuse la Moscova. Singura femeie de care s-a îndrăgostit – după cum menţionează clevetitorii vremii – n-a excelat vreodată în frumusețe, dar avea un corp grațios, ochii frumoși, păr bogat și o voce încântătoare. Era fidelă. Nu se ştie prin ce împrejurări, după ce s-au cunoscut i-a devenit elevă mai întâi, apoi iubită. Au trăit în aceeași casă, nedespărțiți, dar nu s-au căsătorit, Ana l-a îngrijit ca o soţie devotată, iar pe scenă, i-a interpretat multe multe din operele compuse.
Revenind la biografia lui Vivaldi, să spunem că, în anul 1716, unul dintre cei mai rodnici din cariera marelui muzician, a tipărit, la Amsterdam, la „Jeanne Roger”, o nouă lucrare intitulată „VI Sonate Quattro a violino solo a basso e due violini e basso continuo di Antonio Vivaldi, opera quinta o vero parte secunda del opera secunda”. Tot atunci va scrie lucrări care vor fi interpretate pe scena Teatrului Sant’Angelo.
În 1721, Vivaldi compune „Anotimpurile”, un grup de patru concerte pentru vioară, orchestră de coarde şi continuo, care vor fi publicate abia patru ani mai târziu, la Amsterdam, într-o serie de 12 concerte numite „Il cimento dell’armonia e dell’inventione”. Prin această operă magnifică, marele artist a căutat să reprezinte simbolic vârstele omului şi relaţia lui cu cosmosul. Vivaldi s-a hotărât să compună muzica în care să descrie cele patru anotimpuri, alcătuind o creaţie pe care selectul auditoriu veneţian o considera a fi în sfârşit la modă.
Este de menționat că acest concert, „Anotimpurile”, a introdus un nou mod de organizare a orchestrei, în componență cu o vioară solo, un cvartet de corzi (două viori, o violă și un violoncel), cât și un basso continuo (format dintr-o harpă și o orgă).
În 1728, Antonio Lucio Vivaldi a primit o cavalerie și o medalie de aur de la împăratul Charles al VI-lea al Austriei pentru compozițiile sale baroce.
Între anii 1735-1738, a devenit maestru de capelă şi a susţinut concerte realizând performanţe deosebite. A întreprins turnee în oraşele Italiei şi în Europa centrală.
În anul 1740, s-a stabilit la Viena, unde a murit după un an, la 28 iulie 1741, la vârsta de 67 de ani, în singurătate şi sărăcie – după ce fusese nevoit să îşi vândă multe dintre partituri pentru a se întreţine – , în casa unei văduve, situată nu departe de Theater Kärntnertor și de Bürgerspital.
A fost înmormântat în cimitirul din dreptul Porții Carintiei (Kärtnertor) din Viena, pe locul în care se află în prezent clădirea centrală a Universității Tehnice din oraş.
Timp de un secol, opera sa a fost dată uitării – mai ales din cauză că muzica sa era considerată nepotrivită pentru vremea sa -, iar publicarea integrală a acesteia a avut loc abia după anul 1930.
”Preotul roşu” (”il Prete roso”), cum l-au numit contemporanii săi pe Vivaldi (fiindcă era preot şi avea părul roşu), este, după notările lor, un prodigios virtuoz al viorii şi un mare pedagog. Mai puţin inventiv în domeniul operei, sonatei şi muzicii religioase, el este, însă, în domeniul concertului, un impetuos creator. Scrise într-o diviziune ternară (Allegro, Andante, Allegro), concertele sale se caracterizează prin echilibrul formei, robusteţea ritmului, lirismul şi varietatea temelor, concentrarea uimitoare a mijloacelor şi eleganţa stilistică.
Îndeosebi din libretele alese şi folosite în oratorii şi opere, în care trebuia să ţină seama de gustul şi preocupările auditorilor din sălile de operă, care condiţionau succesul, se desprinde patriotismul său, tendinţa către mai mult realism în artă, către mai multă gravitate şi etică în viaţa socială.
Expresia muzicală a situaţiilor complexe şi a sentimentelor uneori subtile, ce se creau în dramele muzicale, cereau procedee tehnice noi, îmbinarea de tonalităţi şi de timbruri neauzite până atunci, precum şi folosirea unor instrumente pe care Vivaldi le-a introdus pentru prima dată în orchestră.
Opera lui Vivaldi, incluzând aproape 500 de concerte, a influenţat compozitorii care i-au urmat, inclusiv Johann Sebastian Bach. Printre lucrările elaborate se numără: 45 opere, 2 oratorii, peste 100 de cantate, arii şi serenade, aproape 40 de lucrări de muzică sacră, peste 470 de concerte şi simfonii (printre care celebrele cicluri de câte douăsprezece, intitulate: „L’Estro armonica”, 1712, „La Seravaganza”, 1712, „II cimenta dell’armonia e dell’inventione” care include faimoasele „Le quattro stagtoni”, 1725, La Cetra), 75 sonate etc.
Culegeri tipărite şi copii în manuscris (mai ales concerte) ale lui Vivaldi au circulat în întreaga Europă până în jurul anului 1750 şi se ştie că, începând din 1720, Johann Sebastian Bach a avut pentru aceste lucrări un asemenea entuziasm, încât a recopiat sau a transcris un mare număr dintre ele (cea mai cunoscută şi mai interesantă dintre aceste transcripţii fiind aceea a Concertului pentru patru viori (Op. 3 Nr. 10) în Concertul pentru patru clavecine (BWV 1065), asigurând astfel, fără să fi intenţionat, supravieţuirea lucrărilor modelului său.
Interesul acordat de critica de specialitate şi de iubitorii de muzică clasică lucrărilor instrumentale şi vocale rămase de la acest mare muzician, multă vreme uitat, au condus la numeroase studii parţiale, realizarea câtorva biografii şi au determinat înfiinţarea la Veneţia a unor instituţii ca: Fundaţia Vivaldi şi Societatea Antonio Vivaldi care se ocupă exclusiv cu cercetarea şi valorificarea operelor artistului.
Însă, cu siguranţă – spun criticii – numărul compoziţiilor sale este cu mult mai mare.
În noiembrie 2010, spre exemplu, două sonate pentru vioară compuse de Antonio Vivaldi, necunoscute publicului larg, au fost descoperite de experţii britanici într-o colecţie de manuscrise, unde au rămas ascunse timp de 270 de ani. Cele două sonate, despre care experţii afirmă că au fost compuse pentru muzicieni amatori, au fost descoperite într-un manuscris de 180 de pagini, care a fost donat arhivelor Foundling Museum din Londra.
