Context
Ştefan Bârsănescu (28 martie 1895 – 5 noiembrie 1984) a fost membru corespondent al Academiei Române, pedagog și eseist român, membru al Asociaţiilor Savanţilor Celebri din Chicago (SUA). Opera sa ştiinţifică însumează peste 30 de volume şi peste 500 de articole publicate în ţară şi peste hotare.
Viața și cariera
La 28 martie 1895 s-a născut în localitatea buzoiană Viperești cel care avea să devină cel mai remarcabil istoric al educaţiei şi pedagogiei – Ștefan Bârsănescu. A făcut studiile secundare la Buzău, iar pe cele superioare la Iaşi. Licenţiat în Drept (1919) şi în Filosofie (1921), în 1925 a devenit doctor în filosofie şi pedagogie, cu teza „Emile Boutroux, viaţa, opera şi filosofia sa”, conform lucrării „Dicţionarul membrilor Academiei Române (1866-2010)” (Editura Enciclopedică, 2010).
Şi-a desăvârşit pregătirea la Institutul Central de Educaţie şi Învăţământ din Berlin, unde a urmat cursuri de pedagogie, psihologie şi sociologie pedagogică; a făcut, apoi, călătorii de studii în Germania (Munchen, Berlin, Jena) şi în Danemarca (Hillerod). Activitatea didactică şi-a început-o ca profesor de pedagogie la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi. A fost apoi, timp de 32 de ani, profesor de pedagogie şi de istoria pedagogiei, la Universitatea din Iaşi. A condus Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi, Centrul de Ştiinţe Sociale din Iaşi şi revistele „Ethos” (împreună cu N. Bagdasar) şi „Cercetări pedagogice”.
A elaborat peste 30 de volume şi aproximativ 500 de studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate.
Lucrările ştiinţifice ale lui Ştefan Bârsănescu trateaza subiecte fundamentale în ştiinţele educaţiei – pedagogie generală, istoria pedagogiei, pedagogia culturii, epistemologie pedagogică („Pedagogia pentru scolile normale” – 1932, „Didactica” – 1935, “Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă” – 1936, “Politica culturii în România contemporană” – 1937, „Istoria pedagogiei româneşti” – 1941). Prin lucrarea din 1941, a oferit prima sinteză a istoriei pedagogiei româneşti.
Astfel, în domeniul pedagogiei, a contribuit la statuarea unor discipline: epistemologia pedagogică, didactica, metodica, pedagogia experimentală, pedagogia comparată, politica şcolară, pedagogia culturii, istoria pedagogiei, pedagogia prospectivă, pedagogia agricolă. Alte lucrări: „Pedagogia practică” (1946); „Pedagogia agricolă” (1946); „Schola latina de la Cotnari” (1957); „Academia domnească din Iaşi. 1714-1821” (1962); „Pagini nescrise din istoria culturii româneşti” (1971); „Educaţia, învăţământul şi gândirea pedagogică din România. Dicţionar cronologic” (1978, în colaborare); „Medalioane pentru o pedagogie a modelelor” (1983). Pedagogia culturii are în Ştefan Bârsănescu, care a fost discipol al lui Eduard Spranger, cel mai important reprezentant român. În viziunea lui, scopul educaţiei este personalitatea culturală, caracterizată de stăpânirea unui cerc larg de cunoştinţe, de capacitatea omului de a se devota binelui, adevărului, frumosului şi de a crea valori culturale. Conceptul de personalitate culturală îl includea pe cel de personalitate morală. Adevărul, binele şi frumosul sunt valori eterne, dincolo de timp şi spaţiu.
De asemenea, s-a preocupat de problema educaţiei estetice, elaborând, în colaborare, în 1962, prima lucrare de teoria educaţiei estetice din literatura pedagogică românească. Membru corespondent al Academiei Române din 23 martie 1963, Ştefan Bârsănescu a murit la 7 noiembrie 1984.
Autor : Alexandru Balaci
Bibliografie
Calendar Rador
http://150.uaic.ro/personalitati/psihologie-si-stiinte-ale-educatiei/stefan-barsanescu/
https://www.qdidactic.com/istorie-biografii/personalitati/stefan-barsanescu-pedagog-si-eseist-roman-biografie476.php
RADOR – 28 martie
