Teatrul, „o instituţie miraculoasă”…

Actorul Constantin Dinulescu (II)

 

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

Preocupat, ca elev, de chimie şi fizică (îşi făcuse un mic laborator acasă), apoi de arhitectură (visa de fapt să ajungă scenograf), Constantin Dinulescu a ales Institutul de Teatru (absolvit în 1955), deşi tatăl său, profesor de limba română la Călăraşi, nu prea era de acord. Se temea că unicul său fiu avea să-şi risipească viaţa. Alegerea a fost însă una fericită: i-a adus actorului Constantin Dinulescu satisfacţia unei vieţi împlinite, iar publicului său de la Bucureşti şi Iaşi plăcerea de a-l vedea în sute de roluri admirabil construite. A jucat în Richard al III-lea de William Shakespeare, Bălcescu  de Camil  Petrescu, Oedip  de Sofocle, Chiriţa în provincie de V.Alecsandri, Anton Pann de Lucian Blaga, Hagi Tudose de Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Regele Lear de William Shakespeare, Suflete tari de Camil Petrescu, Vrăjitoarele din Salem de Arthur Miller…

Primele învăţăminte despre meseria de actor le-a primit de la Gheorghe Timică, în cuvinte puţine, dar memorabile.


„În ’50 la Institutul de Teatru [Gheorghe Timică] era decan şi ţin minte discursul lui. Boboci, noi, în primul an. Şi ne aduna în Sala 4 de la Schitu Măgureanu, de-acolo, la etajul II, era sala mare, amfiteatru, să ne ţină discursul de început de an. Şi noi, emoţionaţi, copleşiţi de moment, aşteptând – a cam întârziat – pus pe un piedestal, aşa, la o masă de şedinţe cu nelipsita faţă de masă roşie, cu o vază de flori, în dreapta şi stânga stindardul partidului. Şi a apărut într-un târziu şi Timică… El purta ochelari, dar îi purta mereu, deşi erau de citire, îi purta pe vârful nasului. S-a suit acolo, s-a uitat la noi şi ne-a ţinut discursul de inaugurare: <Bă, greu nu e să intri la teatru, greu e să sfârşeşti făcând teatru… Bună ziua!> şi a plecat. Şi am rămas aşa… măi, ăsta e discursul… ne aşteptam la… Au trebuit să treacă nişte ani ca să înţeleg cât de îndreptăţit era să spună treaba asta, pentru că e o meserie care de multe ori scapă printre degete. Am văzut actori execenţi, debuturi fulminante, după care s-a aşternut tăcerea. Or, el despre asta spunea, să perseverezi, să munceşti. Dar formulate şi, cum să spun, <pilulizate>, în câteva cuvinte.”

„Prima întâlnire”

„De ce [spuneam că a fost] norocul meu că am început [examenul de admitere] cu poezia Pindar? Pentru că în prima zi de curs, după ce ne-au împărţit la clase… în anul ăla la Alexandru Finţi şi Moni Ghelerter – eu am rămas la Alexandru Finţi. La data aia, el purta hainele închise până în gât, aşa, à la Mao Zedong, fiind un tip de stânga profund convins, trup şi suflet.

Şi prima întâlnire în faţă [zice]: Eu nu vă mai ţin minte, dar ia ziceţi ce poezie aţi spus voi la examen? Şi am repetat… <Dar>, zice, <altceva mai ştii?> <Da>, <Ce?> <Cântece de ospiciu, de Păstorel [Teodoreanu]>. Vai, vai, vai! Numai că nu m-a aruncat pe fereastră! <În anul 1951 un student care aspiră la teatru vorbeşte de excremetul ăsta social!…> Habar n-aveam şi nici Tomiţă [Caragiu] nu avusese habar că ăsta era proscris, era… pe lista neagră, pe năsălie, deja. Şi, dom’le, din clipa aia a avut faţă de mine o purtare foarte aspră şi foarte ostilă. Evident că lucrurile s-au potolit pe urmă. S-au potolit şi după ani de zile ne-am revăzut şi a plâns şi s-a bucurat, venisem de la Iaşi unde plecasem la repartiţie cu două spectacole mari. Şi când m-a văzut… sigur că s-a bucurat, eram produsul lui. Dom’le, un profesor de o exigenţă uriaşă!… Şi asta mi-a rămas, ce spunea el: <Bă, teatrul e construcţie, e inginerie, e perfect construit totul. Chiar dacă într-o seară te doare burta sau măseaua şi n-ai chef, construcţia rămâne. Dacă mai ai chef… atunci coboară Dumnezeu în scenă> – aicea pomenea de Dumnezeu!”

Actorul Radu Beligan (stg) si Constantin Dinulescu in piesa de teatru „Numele trandafirului” de Umberto Eco. 14.01.1994

„La Iaşi exista o trupă sublimă!”

„Ceea ce este important pentru mine, pentru bagajul meu de amintiri, e faptul că am avut această fericită ocazie să întâlnesc două colective uriaşe de actori. Întâi ca spectator, când veneam şi vedeam spectacolele Naţionalului Bucureşti, cu distribuţii de-astea uriaşe, cu figuri legendare de teatru. Şi pe urmă să plec la Iaşi, într-o perioadă în care la Iaşi exista o trupă, iarăşi, sublimă, superbă! Şi-am prins şi marea generaţie a Bucureştiului şi marea generaţie a Iaşului. […]

Iaşul era un oraş pe care nu-l cunoşteam şi a trebuit să citesc Masa umbrelor a lui Ionel Teodoreanu ca să iau primul contact cu lumea ieşană. Şi, pe urmă, tata să spună: <Măi, băiatule, du-te la Iaşi, un oraş cu tradiţie culturală…> el o ţinea pe-a lui, îşi apăra, mă rog, zona lui de preocupare. Am ales Iaşul şi pentru că Vlad Mugur a venit şi mi-a spus, când am intrat la repartiţii, <Măi băieţi, care vreţi alegeţi Iaşul, că tata este de anul ăsta prim regizor la Iaşi> – Val Mugur. […]

Când ne-am dus noi… au ales cinci oameni Iaşul, deci ne-am dus un grup. Prima reacţie a fost destul de rezervată, ca să nu spun ostilă. A trebuit să treacă un timp ca să fim asimilaţi. Din clipa în care erai asimilat nu mai exista nicio problemă. Dar până atunci erai într-un echilibru precar, pe o frânghie suspendată undeva, la înălţime.”

„Când se ridică lohatca…”

„Eu, personal, am aşteptat vreo câteva luni până s-a montat primul spectacol pe care l-am jucat acolo, a fost o reluare, Mielul turbat al lui Baranga. Mielul turbat era şi unul dintre spectacolele lui Finţi, al clasei noastre, de producţie. Marele Miluţă Gheorghiu venea şi vedea producţiile studenţeşti şi pe urmă se ducea înapoi: <Băi, ia-l pe ăla, băi!… Ascultă ce spun eu, ia-l pe ăla şi să-l mai aduci şi pe ăla…> Şi s-a reluat Mielul turbat. Actorul care juca rolul lui Toma Dumitrescu, ceea ce jucam eu în piesa de producţie – era rol de compoziţie, îmi puneam perucă cu chelie, că aveam păr pe vremea aia… – zice: <Băi, intri tu în Toma Dumitrescu>. În jurul meu era toată echipa mare de comedie a Iaşului: Ştefan Dănciulescu, Miluţă, Ion Lascăr… Aoleu, zic, sunt de-a dreptul pe năsălie între ăştia, că mă omoară!

Am primit prima lecţie de teatru de la Miluţă Gheorghiu. La repetiţiile generale eram emoţionat, eram înspăimântat de ce mi se întâmplă. Şi el stătea, până să intre în scenă, el juca Cavaful, stătea în primele rânduri în sală şi urmărea repetiţiile şi <Stop! Stop! Ia vino încoace, măi cârlane>, că aşa ne spunea, <măi cârlane, ia vino încoace>. <Da, maestre>. Zice: <Măi, când se ridică lohatca> – lohatca este cortina în limbaj arhaic moldovenesc – <când se ridică lohatca, măi, nu spune replica [imediat]…> – că aveam prima replică: <Dosar 245…> <Mă, nu spune, uită-te în sală, fixează pe cineva din primele râduri, uită-te în ochii lui şi spune-ţi în gând Bă, tot eu-s mai deştept ca voi, numai după aia să spui prima replică!>O lecţie ciudată, dar el… avea perfectă dreptate, ca să creez eu un ascendant asupra sălii, nu să mă domine sala. Am băgat-o la cap, cum am băgat vorbele lui Timică de la discursul de inaugurare a anului şcolar.

Sigur că sunt spectacole uriaşe care mi-au rămas, cum mi-au rămas cele din Bucureşti. De pildă, unul dintre ele, pe care îl scoteau ori de câte ori era în criză teatrul, în criză de spectacole, premiere noi, era un spectacol <de cântişele>, după Alecsandri. Şi ‘Nea Miluţă făcea Chiriţa în voiaj, Ştefan Dănciulescu Napoilă ultraretrograd, coana Margareta Baciu făcea Mama Angheluşa, Costică Sava Barbu Lăutarul. Domnule, aveau atâta autenticitate în ceea ce făceau şi atâta poezie purtau cu ei, că erau monumentali! Gurile rele: <Da, dar sunt pe terenul lor, ce vrei, toţi sunt moldoveni, vorbesc moldovineşte>… Dar, dincolo de treaba asta, ei purtau în gene personajele astea.”

O lume deosebită”

„Iaşul are un public deosebit, cum zice maestrul Beligan, <e un public talentat>, ştie să aprecieze, ştie să discearnă ce e adevărat artă şi ceea ce… La Iaşi am întâlnit nu numai lumea teatrală, dar şi publicul ăsta talentat de care nu puteai să nu te îndrăgosteşti şi să nu-l repsecţi. Nimeni nu-şi permitea – nici când avea doar trei cuvinte [în piesă] – să intre nemachiat sau, cum să spun, să le expedieze. Era momentul lui ăla, pe care trebuia să-l respecte.

Şi aşa, prin lumea spectatorilor, erau foarte mulţi medici, împătimiţi de teatru. […] Aşa că atunci când am plecat de la Iaşi am fost conştient că mă despart de nişte oameni deosebiţi, ei sunt o lume deosebită; ei sunt probabil şi aici [în Bucureşti], însă oraşul e mare, suntem risipiţi, preocupările noastre sunt aşa de diverse şi aşa de numeroase, că nu ne mai îngăduie să mai reţinem timpul şi pentru sufletul nostru.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 2013]