Actriţa Alexandrina Halic (II)
În 1960, pe când era încă studentă, Alexandrina Halic a început să colaboreze cu Teatrul de Tineret şi Copii. Acolo şi-a dat şi licenţa în 1963, având în scaunele spectatorilor comisia de la Institutul de Teatru, în frunte cu profesorul ei Ion Şahighian. Primul său spectacol a fost în piesa lui Alecu Popovici Băiatul din banca a doua şi a fost un succes, avea să se joace apoi ani şi ani de zile. În 1964 actorul Ion Lucian a înfiinţat Teatrul „Ion Creangă” (născut din Teatrul de Tineret şi Copii), aşa încât concursul pentru ocuparea unui loc în trupă a fost pentru Alexandrina Halic o formalitate – era deja cunoscută şi apreciată. În 50 de ani de carieră avea să întruchipeze personajele Pinocchio, Agnes, micuţa Dorrit, David Copperfield…
Încântarea copiilor, manifestată sincer aşa cum numai copiii ştiu să o facă, a fost pentru actriţa Alexandrina Halic o mare bucurie, dar nu şi o totală împlinire. Rolurile sale, unele jucate şi la vârsta de 50 de ani, „au fost căutări, fără a ajunge la stilul propriu”, după cum mărturiseşte. Vocea şi statura sa puseseră o perdea pe ochii unora dintre profesori sau regizori, făcându-i să o privească doar ca pe un personaj-copil. Încă din studenţie avusese această problemă: <nu sunt destule roluri de copii la teatrele Bucureştiului>. Totuşi, talentul răzbate întotdeauna, aşa încât partea a doua a vieţii sale de scenă i-a adus rolurile de la Teatrul Naţional, în piesele Efectul razelor gamma asupra crăiţelor lunatice, regia Mariana Cămărăşan şi Noii infractori, în regia lui Ion Caramitru.
„Satisfacţii actoriceşti”
„La Teatrul pentru Copii şi Tineret singurul care a avut încredere în mine şi a încercat să mă scoată din acest <confort> a fost la Botoşani, tatăl lui Vlad Mugur, Val Mugur, care a spus, în clipa în care reptam cu el [rolul copilului] Decebal în Titanic Vals: <Dar de ce nu vrei să încerci şi Gena?> – aveam 22 de ani, cred. Gena era sora mai mare, puţin şchioapă… şi mai interiorizată şi timidă şi aşa… […] M-a ajutat şi le-am făcut, şi Decebal şi Gena. Şi m-am descurcat… A fost o experienţă.
Am jucat şi Oana, în Apus de Soare. Am mai jucat în Cafeneaua lui Goldoni, tot o tânără – nu un copil – şi încet-încet am depăşit, poate – dar nu pentru totdeauna – această fază. Pentru că, venind la Teatrul de Tineret şi Copii care s-a transformat în Teatrul Creangă, rolurile care mi-au fost oferite – şi pe care nimeni nu le-ar fi refuzat şi pentru care sunt recunoscătoare că le-am putut jucat – au fost Pinocchio, Micul Prinţ, Micuţa Dorrit, Sfârlă Năzdrăvanul şi alţi… Jane în Merry Poppins şi alţi băieţi şi fete… în David Copperfield… care mi-au adus satisfacţii actoriceşti.
Deci, nu sufeream, n-am avut frustrări din punctul ăsta de vedere. Abia după ce, la 50 şi [ceva] de ani, am renunţat şi la David Copperfield şi la Pinocchio… – veneau din urmă actriţe bune, care puteau face travestiuri minunate, colegele mele au preluat aceste roluri şi eu am început să trec la altfel de roluri – încercasem şi înainte – în Turandot, cred că eram Tartalia… nu mai ţin minte. Am jucat o doică haioasă în Sarea în bucate, care se chema Războiul bucatelor, de fapt, la noi, o comedie savuroasă. Am jucat o bunică în Scufiţa Roşie şi alte roluri pe care nu mi le amintesc acuma, potrivite pentru vârsta mea. Şi am trecut mai încoace şi la roluri de vârsta a treia.
V-aţi simţit confortabil cu aceste noi roluri?
Minunat!… Experienţa pe care am dobândit-o pe scenă, jucând… exact, rolurile astea pentru care alţii poate s-ar fi simţit frustraţi… jucându-le, am dobândit experienţă şi am putut să le acopăr. Şi mă bucur că acuma joc la Teatrul Naţional o bătrână într-o comedie care mă încarcă de fiecare dată, mă încarcă cu bucurie, cu o stare bună.”
„Am dat concurs ca să intru, angajată cu acte în regulă”
„Teatrul Ion Creangă s-a împărţit în Teatrul pentru Copii şi Tineret <Ion Creangă> şi, altă jumătate, Penciulescu a luat-o şi a făcut Teatrul Mic. Ion Lucian, directorul teatrului nou-înfiinţat, <Ion Creangă>, şi-a ales o altă parte de trupă, a mai angajat şi alţi actori tineri, necesari, a completat trupa. Eu, fiind mai veche… dar şi eu am dat concurs, am dat concurs ca să intru, angajată cu acte în regulă, că până atunci aveam doar statut de colaboratoare… Asta s-a întâmplat în aprilie sau mai, cred, 1965, asta îmi amintesc. Până atunci, din ’62 până în ’65 am fost colaboratoare la Teatrul de Tineret şi Copii, minus acel an petrecut la Botoşani.
Concursul în ce a constat?
A fost o mică scenă… nu mai ţin minte din ce, dintr-un Mark Twain, am jucat o fetiţă, Becky se chema… Becky şi Tom Sawyer, a fost o scenuţă de-acolo. Dar jucasem deja, toate spectacolele în care jucam erau un fel de mărturie a aptitudinilor mele, pentru că jucam. Am jucat în Băiatul din banca a doua, în Emil şi detectivii, Misterul cizmei, o mulţime de spectacole!… Multe, nici nu mi le amintesc. Astea toate până în 1965 când am dat concursul, deci aveau de unde [să aleagă]. Iar cei care asistau la concurs mă ştiau dinainte, că lucraseră cu mine. […]
Şi am rămas, iată, din 1965 până în 2021 la Teatrul Ion Creangă. Şi dacă mai adaug şi ceilaţi doi ani dinainte…”
Turneu în Japonia: 85 de spectacole, 62 de oraşe
„[Ion Lucian], fiind membru ASITEJ – ASITEJ înseamnă o asociaţie internaţională a treatrelor de copii şi tineret – fiind membru, avea nişte relaţii internaţionale şi o stimă din partea celor cu care a lucrat în acest organism internaţional, oameni care au ţinut să îi cunoască activitatea şi au invitat teatrul la nişte festivaluri care au fost multe şi impresionante. N-am fost în toate, am beneficiat de câteva care au fost destul de importante. Dar el a dus teatrul din America, din Statele Unite, până în Japonia, trecând prin Cuba, prin Europa – însemnând Franţa, Italia, Germania, ţările din vecinătate, Bulgaria, Iugoslavia şi în Japonia, aproape patru luni de zile… Am fost şi eu în Japonia… patru luni de zile, asta a însemnat 85 de spectacole jucate, am făcut socoteala, în 62 de oraşe. Nici măcar japonezii n-au văzut 62 de oraşe, toţi, în viaţa lor! Noi ne-am plimbat din Hokaido, din Nord, până în Kyushu, insula din Sud. A fost o experienţă…
În ce limbă aţi jucat?
Ştiu că am învăţat cu doi ani înainte. Japonezii sunt foarte organizaţi: cu doi ani înainte, deci în ’84, au venit în România, au supervizat textul tradus în japoneză, ne-au ajutat să învăţăm japoneza. Ţin minte că era o studentă japoneză, cred că undeva, la universitate, aici în Bucureşti şi ea ne-a ajutat să învăţăm. Am învăţat cât am putut… A fost greu şi cred că n-am fost performanţi. E foarte greu să înveţi papagaliceşte într-o limbă ca japoneza. […] Mi-aduc aminte că au venit cu un program de lucru pentru cele aproape patru luni, pe zile, pe ore.
Cred că nu mai văzuserăţi aşa ceva…
Nu, n-am văzut şi nici de atunci încoace n-am mai văzut aşa ceva!.. Şi după ce am învăţat noi japoneza şi am ajuns în Japonia, şi-au dat seama că n-or să înţeleagă chiar tot, copiii japonezi… Nu puteam să pronunţăm corect pentru ca nişte copii să şi priceapă. Şi atunci au avut o găselniţă formidabilă! Pentru că noi mergeam cu Snoave cu măşti care însemnau întâmplările lui Păcală, într-un fel de tradiţie românească, au găsit un personaj japonez care e un fel de pandant al lui Păcală în folclorul japonez, semăna cu Păcală şi l-au făcut un fel de raisonneur: el, împreună cu Păcală comentau acţiunea… [explicând] de fapt copiilor ce se întâmplă. Spectacolul avea şi momente în care nu era nevoie de cuvinte, dar totuşi acţiunea trebuia explicată măcar în câteva vorbe. Şi atuncea totul a devenit inteligibil şi copiii au participat aşa cum trebuie.
M-a impresionat dorinţa… n-a fost singurul teatru din lume care a ajuns în Japonia într-o situaţie din asta, pentru că dorinţa japonezilor, acestei organizaţii care se chema… ceva cu familie şi copil, nu ştiu, am uitat exact cum, […] organizaţie care avea grijă de partea asta culturală, pentru copil şi familie. Ei au spus aşa: dacă noi nu putem să ducem copiii organizaţiei noastre peste tot în lume, dar putem să aducem lumea la noi.
Şi cum era publicul japonez, cum erau copiii?
Copiii…. Extraordinar! Şi se pregăteau dinainte, veneau cu mici cadouri pentru noi – şi acuma mai am din ele – evantaie, scrisorele, origami, tot felul de lucruri din astea. Simţeau nevoia să ne vadă, aveam şi petreceri împreună cu ei, mergeam undeva la iarbă verde, în nişte parcuri… […] Stăteam de vorbă cu ei şi înainte de spectacole şi după spectacole. Iar spectacolul a fost ales Snoave cu măşti, pentru că era tradiţie românească în el, erau costume – aşa au ales japonezii, s-au gândit că pentru copiii din Japonia e foarte bine să vadă asta, specificul fiecărui popor. Erau dansuri româneşti, muzică românească, tradiţii româneşti, măşti. A fost interesant!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2021]
