Dionisie Șincan:“A fost o periodă când citeam pe rupte!”
La începutul anilor ‘50, cu toate că accentul se punea pe emisiunile politice, la Radio se difuzau zilnic între două și cinci emisiuni culturale. Ele constau din lectură la microfon. La ora 8, săptămânal, erau patru sau cinci emisiuni “Teatrul la microfon” și săptămânal două “Radiomagazin” a câte 60 minute . Un radiomagazin era nou și un radiomagazin era difuzat în reluare. De asemenea, erau transmise trei emisiuni “Să învățăm limba rusă”. Din octombrie 1954, au început să fie difuzate simultan la Radio două programe. Majoritatea emisiunilor culturale au început să fie transmise pe Programul II, ceea ce a însemnat o mărire a timpului de difuzare pentru aceste emisiuni. Programul II a început să emită zilnic de la orele 14.00 până seara, la orele 24.00, sâmbăta, de la orele 14.00 până la orele 0.50, iar duminica de la orele 7.00 pâna la orele 24.00. La 5 mai 1963, s-a introdus pentru ascultătorii din București și împrejurimi al treilea program radio pe unde ultrascurte, care se difuza în zilele lucrătoare între orele 21.00 și 23.00, iar în zilele de sărbătoare între orele 19.30 si 23.00. Mărindu-se numărul de ore când erau difuzate emisiuni culturale, mai mulți tineri au fost angajați la Redacția Culturală. Au fost recrutați tineri care terminaseră Facultatea de Filologie sau Școala de literatură „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor. Printre cei repartizați la Radio de Școala de literatură „Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor s-a aflat și Dionisie Șincan, care, între 1950 – 1969, a lucrat la Redacția Culturală:
„Primul material care mi s-a dat să-l fac a fost o recenzie la o nuvelă a unui scriitor de limbă maghiară, Astalos Istvan…. nu îmi amintesc titlul. Nuvela fusese publicată într-o colecţie pe care o scotea săptămînal revista „Contemporanul”. „Contemporanul” pe vremea aceea era cotată foarte bine. De fapt, eu am povestit subiectul acestei nuvele pe o pagină şi jumătate. Și am fost omologat reporter 1. Aşa mi-am început activitatea [în Radio]. M-am ocupat întâi de „Recomandările culturale” – erau nişte informaţii care intrau dimineaţa, cred că pe la șapte şi jumătate, în cinci minute: film, cărţi nou apărute, spectacole. Treabă pe care am făcut-o cam vreo jumătate de an şi pe urmă mi s-au dat materiale cu un grad din ce în ce mai mare de dificultate. Am primit emisiunea „Din cărţi nou apărute”, unde făceam recenzii la 2-3 cărţi băgate într-o emisiune de 15 minute. Citeam pe rupte, în vremea aceea editurile scoteau mai ales literatură sovietică și rusă. Ceea ce era foarte bine pentru că literatura rusă este una dintre marile literaturi ale lumii, că, pe lângă literatura sovietică – „cărămizile” cum le spuneam noi – pe care trebuia să o citim, apărea [Maxim] Gorki, apărea [Ivan] Turgheniev, apărea [Ivan] Bunin, pe vremea aceea se dădea Bunin, ceea ce este surprinzător! În 1955 nu a mai apărut Bunin în Țara Românească. Și am lucrat tot timpul sperând că până la urmă voi face reportaj. S-a ajuns la ideea să scoatem nişte emisiuni, aşa numite „montaje literar muzicale”, reportaj de culoare, ce se întâmplă într-un anumit domeniu din ţară, pentru că începeau construcţiile propriu-zise, de fabrici, de uzine. Începeau [să se construiască] hidrocentrale, ca cea de la Bicaz, Porțile de Fier. În 1950 îmi amintesc că prima mea deplasare, toamna, târziu spre iarnă, am făcut-o la Bicaz, unde trebuia să se pună bazele şantierului hidrocentralei. Și așa mi-am început cariera de reporter, singurul reporter din Redacţia Culturală. A fost şi un protest al Redacţiei de Actualităţi, a spus că îi călcăm domeniul de activitate, reportajul. David, având atunci un cuvânt destul de greu de spus în Societatea Radioului, a susţinut: „Este vorba de reportaj, dar nu reportajul de actualitate care se face la Actualităţi, de informaţie imediată, ci un reportaj cu un conţinut mai larg, profund cultural şi în care intră elemente de geografie, de istorie”. Ceea ce era adevărat. Era o emisiune de 30 de minute, făcută cu foarte mare grijă şi lucram la ea cu mare pasiune.
Din 1951 a apărut al doilea reporter, Pop Simion, care venea din a doua serie de la Școala de literatură. Prin 1952 sau 1953 a apărut Constantin Vişan, pe care l-am adus eu, fiind coleg cu mine de liceu şi de facultate. Eu i l-am recomandat lui David. Tot eu l-am adus pe Corneliu Armaşu, care a intrat la Secţia de istorie şi critică literară. Deci, eu, Vişan şi Pop Simion am început să facem un grup de reportaje, foarte serios şi la concurenţă cu cei de la Actualităţi. Am lucrat foarte mult pe teren, am mers cu colegii de la Actualități pe teren, având maşină. M-am lipit din când în când la ei, că era mai comod să merg cu maşina decât cu căruţa prin sate. Și atunci cei de la Actualități m-au cooptat să-i ajut la momentele lor mai dificile, la mari manifestaţii, la transmisii în direct. La astfel de emisiuni eram căutat de Eugen Preda. Aşa am pus un picior şi în domeniul actualităţilor şi, fiind reporter, am rămas cu acest amor pentru Redacţia de Actualităţi. Niciodată nu m-am dat la o parte de la reportajul de informaţie, care este, după părerea mea, baza activităţii în Radio”.
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1998]
