Autor: Alexandru Balaci
Motto: ” Efimiţa: Dacă n-o mai plăti niminea bir, soro, de unde or să aibă cetăţenii leafă?
Leonida: Treaba statului, domnule, el ce grije are? pentru ce-l avem pe el? e datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme…”
Farsa desprinsă din viață
În urmă cu 144 de ani (1880) Ion Luca Caragiale publica, în „Convorbiri literare”, farsa într-un act „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Personajul principal care l-a inspirat însă pe marele Caragiale să scrie această capodoperă a literaturii române a fost unul real. Era Leonida Condeescu, fost primar al oraşului Mizil la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Orașul a ieșit din anonimat, datorită lui. Leonida Condeescu s-a născut în anul 1866 şi a avut de mic copil un spirit antreprenorial, moştenit de la tatăl său. Membru activ al Partidului Conservator, Leonida a devenit primar al oraşului Mizil la vârsta de 29 de ani, fiind votat de peste 90% din populaţie. Sora lui Leonida, Ana Condescu, a fost căsătorită cu Matei Eminescu, fratele lui Mihai Eminescu.
Scriitorul Ion Luca Caragiale se oprea deseori la Mizil şi s-a împrietenit cu primarul Leonida Condeescu, pe care îl admira pentru tenacitatea sa. Prietenia lor avea să fie materializată şi din punct de vedere cultural, prin construirea unui teatru la Mizil, la care dramaturgul a avut o contribuţie covârşitoare. Ion Luca Caragiale publica, în revista ”Convorbiri literare” anul XIII, nr. 11, 1 februarie 1880 (p. 409 – 413), farsa într-un act ”Conu Leonida faţă cu reacţiunea”. Piesa a fost republicată, fără indicarea autorului, în ziarul ”Timpul”, an V, nr. 162, 22 iulie 1880 și nr. 163, 23 iulie 1880.
Piesa fusese citită la Junimea în toamna anului 1879. Data primei reprezentații nu se cunoaște, probabil a fost jucată ”pe o scenă de mâna a doua” și ”nu a plăcut”, scria Titu Maiorescu, idem. Din amintirile lui Constantin I. Nottara reiese că ar fi fost montată de marele actor la Grădina Rașca, ”în iulie 1881, cu răposații actori: Hagiescu, în Conu Leonida, și Mateescu, în Efimița”. Se poate astfel considera că premiera piesei a avut loc în 22 iulie 1881, la Grădina Raşca, cu N. Hagiescu (Leonida) şi M. Mateescu (Efimița, în travesti), în regia lui C. I. Nottara, deși ziarele mai semnalează, într-o enumerare, reprezentarea piesei în vara anului 1880, în 22 iulie, de către trupa ”Tinerii artiști asociați” (alcătuită din N. Mateescu, N. Hagiescu, I. Anestin, I. Tănăsescu, C. I. Nottara, pentru a prezenta ”comedii române” la Grădina Orfeu din București – în iunie, O noapte furtunoasă de Caragiale).
În epoca modernă, regizorul Sică Alexandrescu a montat piesa la începutul anului 1952, premiera având loc la Teatrul Naţional din București pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta), după ce fusese difuzată în premieră la Radio într-un spectacol care cuprindea Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate. Istoria republicanismului românesc nu a început o dată cu comunismul, ci în 1870, la Ploiești. Comicul republicii românești a inspirat piesa de teatru ”Conu Leonida față cu reacțiunea”, de Ion Luca Caragiale, care era ploieștean, la rândul său, și care s-a amuzat de tentativa concitadinilor săi de a instaura republica.
Republica de la Ploiești s-a născut din întâlnirea a două grupări de conspiratori. Acestea erau formate mai ales din liberali radicali, care contribuiseră și la înlăturarea de pe tron a lui Alexandru Ioan I Cuza. Acum, conspiratorii erau nemulțumiți de domnitorul Carol I. Piesa înfățișează micul funcționar la pensie, etern de partea puterii, care dorește republica pentru a avea pensie și leafă, și nu concepe revoluția decât cu aprobarea autorităților („Câtă vreme sunt ai noștri la putere, cine să stea să facă revoluție?“). Amețit de demagogia pseudoliberală, Leonida a auzit de „Galibardi“ și cei o mie de „volintiri“ ai lui și crede că papa, „iezuit aminteri nu prost“, a convins pe Garibaldi să-i boteze un copil.
Explicațiile împărtășite de Leonida soției sale Efimița, privitoare la ipohondrie, sunt spumoase:
„Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata; ei! și după aia, din fandacsie cade în ipohondrie. Pe urmă, firește, și nimica mișcă.”
Deși amândoi constată că s-au înșelat luând o petrecere de Lăsata-secului, la care Ipingescu „chiuia și trăgea la pistoale“, drept mișcare de stradă, nici unul nu-și modifică atitudinea, Leonida pledând mai departe în atoateștiutor, iar Efimița admirând mai departe priceperea lui:
„Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!”
Piesa este o demonstrație a dorinței unui om de a fi în rând cu lumea, dorință dublată de incapacitatea de a înțelege cele petrecute. Faptul că eroul principal este semidoct și depășit de situație poate fi observat din faptul că nici măcar nu folosește numele corect al eroului pe care îl admiră.
Bibliografie
Calendar Rador
https://historia.ro/sectiune/general/republica-de-la-ploiesti-asa-cum-n-a-vazut-o-583596.html
https://www.radioromaniacultural.ro/sectiuni-articole/teatru-si-film/conul-leonida-fata-cu-reactiunea-de-i-l-caragiale-productie-noua-a-nationalului-iesean-in-regia-lui-ion-sapdaru-id36007.htm
