Note de lectură privind lucrarea Eduard Andrei, Laurențiu Vlad, Două Istorii ale Participării României la Expoziția Universală de la New York (1939-1940), Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2024, p.281.
Introducere
Pe 17 septembrie 1921, Andre Chaumeix, jurnalist și critic literar al ziarului „Le Monde illustré” a publicat articolul „Limba franceză și Diplomația”(n.r: Titlul în franceză „La Langue Française et la Diplomatie”)., în care prezintă evoluția limbii franceze, de la o limbă vorbită doar în spațiul francez, la un mijloc de comunicare în acel secol. Chaumeix susținea că limba franceză a fost răspândită rapid în toate părțile lumii, datorită caracterului cultural care i-a fost atribuit(Le Monde, 17 septembrie 1921, p. 668.). Franța, față de alte țări, a investit în construcția unei imagini culturale, în detrimentul militarizării și rigidității, astfel că, treptat, a devenit un centru al tuturor culturilor. Pe baza modelului francez, țările europene au lansat și dezvoltat programe de promovare, folosind imaginea sinelui în detrimentul simplei circulații a informațiilor sau a militarizării.
Prin intermediul acestui demers științific, ne propunem să analizăm volumul semnat Eduard Andrei și Laurențiu Vlad, cu atenție spre obiectivul autorilor și rezultatele obținute. Legătura între limba franceză și Expoziția Universală de la New York (1939-1940) se regăsește în contextul istoric și cultural al epocii. Limba franceză a fost, timp de secole, principala limbă de comunicare internațională în domeniul diplomației, artei și culturii. Această influență a rămas puternică și în prima jumătate a secolului XX, chiar dacă engleza începea să se impună treptat pe scena globală. La expozițiile universale, inclusiv cea de la New York, franceza era încă folosită în mod frecvent în materialele oficiale, inscripțiile pavilionelor și în prezentările artistice sau culturale, mai ales datorită moștenirii tradiției francofone în evenimentele internaționale. De exemplu, Franța și cultura sa influențaseră puternic modelul expozițiilor universale, dat fiind că primele astfel de evenimente s-au desfășurat la Paris (1855, 1867, 1878, 1889, 1900), consolidând franceza ca limbă de referință. La Expoziția Universală de la New York, pavilionul românesc, ca și al altor națiuni europene, era conectat la această tradiție culturală, fiind modelat de stilurile și influențele promovate în evenimentele precedente, în care limba franceză a jucat un rol semnificativ.
În lucrarea de față, autorii propun cititorului o analiză a imaginii culturale pe care România și-a construit-o în timpul ultimei Expoziții Universale la care a participat înainte de instalarea regimului comunist din perioada postbelică. Încă din introducere, se precizează că au fost folosite studii publicate anterior, referitoare la Expoziția Universală de la New York. Metologia lucrării propune o dublă perspectivă: prima este o analiză pe baza documentelor arhivistice, acestea fiind grupate în documente juridice, telegrame, circulare, fotografii de epocă și flyere propagandistice. A doua perspectivă e o cercetare personală, pentru identificarea locurilor în care au fost depozitate obiectele de patrimoniu românesc folosite în timpul expoziției de la New York.Perspectiva este neutră, întrucât lucrarea păstrează, în mare parte, conceptele utilizate în documentele acelor vremuri, analiza fiind concentrată pe documentele identificate și nu pe diferența dintre propagandă și diplomație culturală.
Propaganda externă
Lucrarea începe cu o introducere în metologia juridică a temei, cu o trecere prin principalele legi ce reglementează expozițiile internaționale. Autorii explică, de asemenea, și care este diferența dintre o conferință internațională, universală, plasându-se și în unghiul comparativ cu expoziții recunoscute, legitimate prin rezultate și instituții, versus inițiative private nerecunoscute. De altfel, ei și precizează că „România nu a fost prezentată prin statistici uluitoare, ci prin forme gândite”. În acest sens, lucrarea este elaborată sub forma unui dialog între cei doi autori și cititorii care vor să înțeleagă aceste forme de reprezentare.
Autorii au introdus două capitole referitoare la personalul de specialitate care a gestionat participarea la această expoziție. Îi regăsim în paginile studiului pe Dimitrie Gusti, Andrei Popovici, Al Bădăuță, G.M. Cantacuzino, Octav Doicescu, Paul Sterian și August Schmiedigen. Cele două capitole analizează contribuția personalului de execuție, dar și a personalului de creație, care au contribuit la apariția edificiilor românești din timpul expoziției. O contribuție analizată și necunoscută pentru public a fost cea a diplomatului Andrei Popovici( n.r : Un exemplu reprezintă faptul că : teza de doctorat a lui Andrei Popovici a avut drept subiect Basarabia. În 1931, teza diplomatului român a fost publicată în Statele Unite, prin intermediul fondurilor de propagandă) care a desfășurat o puternică activitate de promovare a României în Statele Unite ale Americii. Despre Andrei Popovici este cunoscut faptul că el se afla în Statele Unite încă din 1925, la Legația regală a României. Era familiarizat cu mediul politic și cultural american, datorită experienței dobândite atât la legație, dar și în timpul studiilor, întrucât el a finalizat studiile doctorale la Universitatea Georgetown. Andrei Popovici a fost desemnat Comisar General adjunct pentru Expoziția Universală de la New York, din 1939. În timpul celui De-al Doilea Război mondial, diplomatul român a gestionat și lichidarea bunurilor de patrimoniu românești, în 1941, bunuri care însă nu au mai ajuns în țară nici după 1989. Autorii au reușit să documenteze activitatea lui până în 1941, după care nu se mai cunoaște nimic până la exilul acestuia în Statele Unite. Reconstituirea traseului instituțional al participării României la expoziția de la New York confirmă faptul că, istoria diplomației românești nu este formată doar din contribuția angajaților din Ministerul Afacerilor Străine, ci este un efort multi-instituțional, cu mulți oameni care contribuie prin munca lor.
Alături de personalul instituțional, autorii au analizat și contribuția personalului de creație care a fost ales pentru participarea României la expoziția de la New York. Această categorie a fost reprezentată de trei arhitecți, G.M Cantacuzino, Octav Doicescu și August Schmiedigen care au participat activ la proiectarea și construcția edificilor românești de la New York. Contribuția celor trei arhitecți este analizată din perspectivă ideologică și artistică, fiind vorba de un pavilion construit în concordanță cu linia ideologică a României din 1939. Dincolo de perspectiva arhitectonică, arta înglobează și alte manifestări, precum pictura sau sculptura. Arta a jucat un rol semnificativ în cadrul acestei expoziții, întrucât tema abordată era orientată către perspectiva lumii de mâine și promova un mesaj pentru pacea internațională, cu o subtilă încărcătură simbolică.Au fost trimise în timpul expoziției lucrări realizate pictori precum Alexandru Mazilescu, Ștefan Constantinescu, Nicolae Tonitza, Francisc Șirato, Theodor Aman, Lucian Grigorescu, Marius Bunescu, N.Dărăscu și Nicolae Vermonth. În zona sculpturii au fost lucrări ale lui Mac Constantinescu. Autorii au descoperit în arhivele instituționale și diplomatice o încercare de organizare a unei expoziții dedicate sculpturilor lui Constantin Brâncuși, deja recunoscut în Statele Unite în urma celebrului proces vamal cu autoritățile americane din perioada 1928-1929.
Concluzie
Ipotezele principale ale autorilor privind motivele din spatele acestei inițiative se concentrează pe faima sculptorului și pe reputația sa de „cel care a introdus particularitatea sufletului românesc în contemporaneitatea mondială.” Dialogul dintre Brâncuși și instituțiile statului este amintit sub forma unei povestiri cu un final necunoscut, întrucât nu se cunosc problemele nu au permis organizarea expoziției tematice la expoziția de la New York.
Lucrarea istoricilor Eduard Andrei și Laurențiu Vlad, intitulată Două Istorii ale Participării României la Expoziția Universală de la New York (1939-1940), este, fără tăgadă, o contribuție semnificativă și inovatoare la istoriografia dedicată expozițiilor internaționale.
Alexandru Eduard Balaci
RADOR – 21 ianuarie
