DOCUMENTAR: 100 de ani de la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române

Răzvan Moceanu

Marţi, 4 februarie, Biserica Ortodoxă Română marchează împlinirea a 100 de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aproba atunci Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc, într-un context istoric marcat de Marea Unire din anul 1918, care a adunat într-un singur Stat unitar toate provinciile istorice româneşti. Unitatea naţională realizată prin Marea Unire din 1918 cerea, în mod firesc, o reorganizare a Bisericii Ortodoxe Române, pentru a reflecta noua realitate politică şi teritorială a României Mari, iar Marea Unire nu era doar o necesitate administrativă, ci şi o expresie a unităţii spirituale care exista între credincioşii din toate provinciile româneşti.

* * * * *

Începuturile vieții creștine pe teritoriul țării noastre se situează încă în perioada daco-romană. Însă nu vom zăbovi prea mult asupra acestei perioade de început, despre care trebuie menţionat faptul că pe noi, ca români, ne interesează activitatea Sfântului Andrei, iar lucrarea misionară a celorlalți apostoli ai Mântuitorului printre „neamurile păgâne” este cunoscută numai din tradiție, fixată în scris mult mai târziu.

Sfântul Apostol Andrei a predicat în teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de „Sciția”. În anul 46 al erei creștine teritoriul respectiv a fost cucerit de romani și anexat la provincia Moesia Inferior, iar în anul 297, în timpul lui Dioclețian, a devenit o provincie aparte, numită „Scythia Minor”. Tradiția privitoare la această predică „apostolică” în Sciția este întâlnită în lucrarea Despre apostoli a lui Hipolit Romanul, mort în cursul persecuției împăratului Decius (249-251), iar în secolul IV apare în Istoria bisericească a episcopului Eusebiu de Cezareea Palestinei care a preluat-o după o lucrare a marelui teolog, Origen din Alexandria (+254). În sprijinul evanghelizării acestui teritoriu de Sfântul Andrei se pot invoca și câteva „mărturii indirecte”. Există, de pildă, câteva colinde și creații folclorice dobrogene și din stânga Prutului care amintesc de trecerea apostolului prin aceste locuri. Câteva toponimice confirmă același lucru: „Pârâiașul Sfântului Andrei”, „Apa Sfântului” sau „Peștera Sfântului Andrei” (aceasta se vede și azi în hotarul comunei Ion Corvin, în apropierea graniței româno-bulgare). Din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni reiese că și „sciții” au putut auzi cuvântul lui Dumnezeu.

Lumea creştină a fost condusă spiritual, pentru multă vreme, de doar cinci Patriarhate apostolice, respectiv al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei. A urmat dobândirea acestui statut şi de către alte Biserici, acestea constituindu-se în Patriarhate: Biserica Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia.

La începutul secolului al XX-lea, două Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 1920.

Legăturile Bisericii Ortodoxe Române din Țara Românească și Moldova (mai puțin din Transilvania) cu Bisericile Ortodoxe de limbă greacă și slavă, atestate documentar încă din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, au cunoscut o dezvoltare deosebită în cursul secolului al XVI-lea. Aceste legături s-au manifestat prin călătoriile unor patriarhi, mitropoliți și episcopi greci în țările române, după ajutor, prin numeroasele danii făcute de domnii români Patriarhiilor apostolice de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim, sau mănăstirilor de la Muntele Athos, de pe stâncile de la Meteore și altor așezăminte bisericești din Macedonia, Tesalia, Epir, din insulele grecești și din Țara Sfântă și la Muntele Sinai, prin vlădicii și călugării români care călătoreau la „Locurile Sfinte” (Ierusalim, Athos etc.), prin manuscrisele sau cărțile tipărite în țările române, care circulau în toate țările ortodoxe, prin lupta comună pentru apărarea Ortodoxiei.

În prima jumătate a secolului al XIV-lea a avut loc procesul de unificare statală a formațiunilor politice existente atunci la sud și est de Carpați, sub un singur conducător. Dar o dată cu unificarea cnezatelor și voievodatelor românești de la sud de Carpați într-un singur stat independent – Țara Românească, sub Nicolae Alexandru Basarab, precum și după formarea celui de al doilea stat – Moldova, la răsărit de Carpați, sub Alexandru cel Bun, a avut loc și unificarea bisericească din cele două state românești independente.

Mănăstirea Neamţ

La scurt timp după aceasta, domnii celor două țări au cerut Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol – cea mai înaltă autoritate bisericească în Răsăritul ortodox – să recunoască oficial sau canonic cele două Mitropolii românești, care urmau să stea sub dependenta aceleia. În 1359, Patriarhia a recunoscut oficial Mitropolia Ungrovlahiei sau a Țării Românești, cu scaunul la Argeș și pe unicul ei titular Iachint , până atunci mitropolit la Vicina, în nordul Dobrogei. În 1517, scaunul mitropolitan a fost mutat la Târgoviște, iar în 1668 la București, unde a rămas până astăzi. Între anii 1370 – cca. 1401, în Țara Românească a funcționat o nouă Mitropolie, a Severinului, pentru ținuturile din dreapta Oltului. La începutul secolului al XVI-lea s-au creat Episcopiile Râmnicului și Buzăului , care funcționează până azi. Între anii 1793-1949 a funcționat o Episcopie la Argeș, reactivată în 1990.

 Mitropolia Moldovei este menționată pentru prima dată în anul 1386. Recunoașterea ei a întâmpinat greutăți din partea Patriarhiei Ecumenice, care intenționa să impună un ierarh grec, pe când țara voia un român. Abia la 26 iulie 1401 a fost recunoscut ca mitropolit moldoveanul Iosif – hirotonit la Halici – înrudit cu domnul țării. Reședința Mitropoliei era la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, a fost mutată la Iași.

Biserica Ortodoxă Română, astfel organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea puterii domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală.

Trebuie subliniat acest fapt, că în secolele XIV-XVIII Biserica din Țara Românească și Moldova trebuie privită ca o Biserică de stat, oficială – moștenire din Bizanț, – ea deținând un rol important în viața politică a țării și îndrumând întreaga activitate culturală și de asistență socială-umanitară. Deținând un astfel de rol, între mitropoliții Ungrovlahiei s-au remarcat o seamă de personalități, dintre care vom menționa doar câteva nume. În prima jumătate a secolului al XVI-lea au păstorit mitropoliții Maxim Brancovici (cca. 1505 – 1508), retras la mănăstirea Crusedol, din Serbia, ctitoria sa (+1516, trecut de Biserica sârbă în rândul sfinților); Macarie (cca. 1512 – cca. 1521), fost tipograf, care a imprimat primele cărți slavone pe pământ românesc (Liturghierul 1508, Octoihul 1510 și Tetraevanghelul 1512); iar la sfârșitul secolului Eftimie (1594 – 1602), omul de încredere al lui Mihai Viteazul, care l-a trimis în câteva misiuni diplomatice. La începutul secolului al XVII-lea a păstorit mitropolitul Luca din Cipru (1602 – 1629), fost episcop de Buzău (1583 – 1602), un talentat copist-miniaturist, care a fost trimis în misiuni diplomatice de Mihai Viteazul la principele Transilvaniei și la țarul Rusiei. În timpul lui Matei Basarab au păstorit doi mitropoliți cărturari, Teofil (1636 – 1648), sub care s-au înființat tipografiile de la Câmpulung, Govora, Dealul și Târgoviște, imprimându-se mai multe cărți în slavonește și românește (Pravila de la Govora în 1640, Cazania de la Govora-Dealu, între1642-1644) și Ștefan (1648 – 1653 și 1655 – 1668), care a tipărit primele cărți de slujbă cu tipicul în românește. În a doua jumătate a secolului consemnăm pe mitropoliții Varlaam (1672 – 1679), care a înființat o noua tipografie la București, ctitorul a trei schituri și Teodosie (1668 – 1672 și 1679 – 1708), sprijinitor al activității cultural-artistice sub domnitorii Șerban Cantacuzino și Constantin Brâncoveanu (Biblia de la București din 1688 ş.a.). Un loc aparte în istoria Bisericii și a culturii românești ocupă mitropolitul Antim Ivireanul (1708 – 1716), originar din Iviria sau Gruzia (canonizat în 1992), unul din marii ierarhi cărturari, îndrumătorul tipografiilor din București, Snagov, Râmnic și Târgoviște, în care s-au imprimat peste 60 de cărți în limbile română, greacă, slavă și arabă. El este ierarhul care a desăvârșit procesul de românizare al slujbelor bisericești, autorul cunoscutelor „didahii”, ctitorul mănăstirii „Toți Sfinții” din București. În secolul al XVIII-lea, consemnăm pe mitropoliții Daniil (1719 – 1731), Neofit Cretanul (1738 – 1753), originar din insula Creta, Grigorie II 1760 – 1787), Dositei Filitti (1793 – 1810), îndrumători ai activității cultural-tipografice și alții.

Mănăstirea Putna

Au fost înfiinţate numeroase lăcaşe de cult, în toate aceste mănăstiri având loc o intensă activitate cultural-artistică. Sunt cunoscute „școlile de copiști” din secolul al XV-lea de la mănăstirile Neamț (cu Gavriil Uric și Teodor Mărășescu) și Putna, iar la începutul secolului al XVI-lea „școala” de la Dragomirna, îndrumata de Mitropolitul Anastasie Crimca. În incinta mănăstirilor și a centrelor eparhiale au fost scrise primele letopisețe și cronici de la noi: Pomelnicul de la Bistrița Moldovei (secolul al XV-lea), Letopisețul de la Putna (prima jumătate a secolului al XVI-lea), Cronicile episcopilor Macarie al Romanului și Eftimie al Rădaăuților și a călugărului Azarie (secolul al XVI-lea), toate în limba slavona, apoi Cronica universală a călugărului Mihai Moxa din Țara Românească (prima jumătate a secolului al XVII-lea) în românește.

Primele tipografii de la noi (Dealu, Târgoviște, Colentina-București, Govora, Câmpulung, Iași, apoi la București, Buzău, Snagov, Râmnic, Mănăstirea Neamț) au lucrat în incinta unor mănăstiri sau la centrele eparhiale, iar primii meșteri tipografi au făcut parte din cler: ieromonahul Macarie, diaconul Coresi din Târgoviște, stabilit în Brașov, ieromonahul Mitrofan, viitor episcop la Huși și la Buzău, Antim Ivireanul, viitorul mitropolit și alții.

Primele școli slavone și românești au luat ființă în incinta mănăstirilor, apoi a bisericilor de mir, pregătind dieci pentru cancelariile domnești sau copiști de manuscrise; la fel și primele școli medii (Colegiul de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași) și superioare (Academia de la Sfântul Sava din București). în secolul al XVIII-lea au luat ființă școli noi, la toate centrele eparhiale, dar și pe lângă mănăstiri și biserici: Colțea, Sfântul Gheorghe Vechi, Antim și Domnița Balașa din Pitești, Barnovschi, Sfânta Vineri și Sfântul Nicolae din Iași. În câteva mănăstiri s-au înființat școli speciale pentru pregătirea clerului, la Putna, Obedeanu din Craiova, Antim din București, iar în 1803 s-a înființat Seminarul de la Socola-Iași.

Pentru mai multe secole, drumul Bisericii Ortodoxe Române către autocefalie a fost anevoios.

Revoluția cu caracter național-social din 1821, care a dus la crearea statului român modern, a deschis o epoca nouă și pentru Biserica Ortodoxă Română. Regulamentele Organice au pregătit, într-o primă fază, unificarea organizației Bisericii din Țara Românească și Moldova.

Abia în anul 1859, această istorie cunoaşte noi evoluţii, după Unirea Principatelor, când domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.

La 3 decembrie 1864, se realiza primul pas către acest ţel, prin Decretul organic pentru înfiinţare a unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, care prevedea în primul articol că „Biserica Ortodoxă Română este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia şi disciplina”.

Istoria Bisericii şi a Statului Român cunoştea primul moment în care o lege prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe Române faţă de Patriarhia Ecumenică.

În anul 1866, Constituţia intrată în vigoare prevedea, la articolul 21, ca principiu al viitoarei organizări bisericeşti „neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală”.

În anul 1872, apărea Legea organică pentru alegerea mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii autocefale Ortodoxe Române, şi instituirea Sfântului Sinod, în relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor. Tot atunci, mitropolitul Ungrovlahiei este declarat Primat al României.

A urmat războiul de independenţă şi proclamarea independenţei de stat, la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878.

Următorul pas în evoluţia spirituală a României a fost decretarea şi obţinerea, la 25 aprilie 1885, a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, cerută Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta.

După obţinerea statutului de biserică autocefală, au fost formulate mai multe propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului.

La 9/21 martie 1882, se remarcă propunerile făcute în Parlamentul ţării, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române. În şedinţa Camerei Deputaţilor de atunci, întrunită în sesiune ordinară, s-a dat citire unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre altele, ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta dintr-o Expunere de motive şi un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din 1872.

Se citise şi o consistentă expunere de motive, în care se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor migratoare, a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi din cauza domniilor fanariote, nu au existat răgazul şi condiţiile necesare pentru organizarea Bisericii noastre în Patriarhat.

Mănăstirea Dragomirna

În vreme ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru înfinţarea Patriarhiei Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri pentru Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia bisericească, în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882. Între cele două evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir era o strânsă legătură.

Însă de la aceste momente şi până la realizarea înfiinţării Patriarhiei, vor mai trece ani buni.

Spre exemplu, la 10 iulie 1882, Patriarhul ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române, avansând şi mai multe nemulţumiri: secularizarea averilor mănăstireşti, făcută de Cuza, declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la Constantinopol, declararea Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia Bisericii din Serbia (1879), ca şi ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat.

Şi pe plan intern, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului Primat Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române, de către Patriarhia Ecumenică, – dar care a trecut la cele veşnice în anul 1886 – este vorba de patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române: Iosif Gheorghian (1829-1909), Ghenadie Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu (1858-1931) şi Conon Arămescu-Donici, care au ocupat scaunul de Mitropolit Primat până la Miron Cristea -, ca şi deputaţii sau miniştrii cultelor din acea perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat, astfel încât problema Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai prielnice.

Însă trebuie spus că în toţi aceşti ani, nici viaţa bisericească, nici cea politică nu ajunseseră la o stare de echilibru. S-au schimbat des şi miniştrii Cultelor şi chiar guvernele în întregime. Politica bisericească a statului nu era nici ea destul de precisă şi de consecventă, oscilând de la un guvern la altul.

Marea Unire de la 1 decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei cu România, a adus în viaţa Bisericii Ortodoxe Române premisele necesare organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti. Unificarea organizării bisericeşti se impunea atât în interesul Bisericii, cât şi al Statului, fiindcă felul în care era condusă Biserica într-o parte şi alta a ţării era cu totul diferit.

În urma revenirii, în 1918, la patria mamă, a provinciilor Basarabia, Bucovina şi Transilvania, acestea aduseseră cu ele şi propria organizare bisericească. Existau practic, patru „regimuri de organizare bisericească”: Biserica Ortodoxă Română din Vechiul Regat, condusă de Mitropolitul Primat, Mitropolia Ortodoxă Română autonomă a Transilvaniei, Mitropolia Autonomă a Bucovinei şi Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului, situaţie, desigur, greu acceptabilă.

În contextul menţionat, au început să se formuleze cereri, nu numai din partea oamenilor Bisericii, ci şi a mirenilor, referitoare la o organizare unitară a Bisericii Ortodoxe Române, tendinţele şi discuţiile referitoare la unificarea bisericească desfăşurându-se în paralel cu discuţiile pentru întemeierea Patriarhiei Române.

Au urmat Congresul preoţesc de la Sibiu, (6-8 martie 1919) şi Consfătuirea bisericească de la Sinaia (12-15 iunie 1919), unde s-a stabilit ca, la baza viitoarei organizări a Bisericii, să stea Statutul şagunian şi s-a continuat discutarea ideii de la Sibiu, ca Biserica noastră să fie încoronată cu treapta de Patriarh.

La congresul de la Sibiu, problema înfiinţării Patriarhiei a fost ridicată de către Preotul Gh. Ciuhandu (1875-1947), consilier eparhial la Arad, preşedintele Asociaţiei Clerului „Andrei Şaguna”, din Transilvania, autorul multor lucrări de istorie bisericească.

Preotul Ciuhandu propunea mai multe măsuri în vederea unificării bisericeşti. „Unitatea spirituală ce a existat şi până azi între Bisericile Ortodoxe Române din România şi provinciile ei noi, arăta el trebuie concretizată prin unificarea Bisericii Ortodoxe Române, particulare şi sub raport canonic, prin primaţia din Bucureşti, ca centru de unitate canonică a Bisericii tuturor românilor ortodocşi, ori păstrându-se şi pe mai departe demnitatea primaţială a Mitropolitului de Bucureşti, ori creându-se, conform, tradiţiilor şi practicilor Orientului Ortodox, demnitatea patriarhală, la care să fie ridicat scaunul mitropolitan primaţial, de Bucureşti „.

La 13/26 decembrie 1919, toţi mitropoliţii, episcopii eparhioţi şi arhiereii vicari din ţară s-au întrunit în şedinţă comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Române. În sesiunea sinodală de atunci s-a hotărât ca Statutul şagunian să stea la baza noii legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

Pe 18/31 decembrie 1919 dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeşului, a fost ales în scaunul de mitropolit primat, vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon-Arămescu Donici.

A doua zi, la 19 decembrie 1919/1 ianuarie 1920, dr. Miron Cristea a fost învestit şi înscăunat în noua demnitate. Sub el au continuat lucrările pregătitoare pentru unificarea bisericească. Alegerea unui ierarh transilvănean în scaunul de mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române a fost primită drept un simbol al unităţii statale şi bisericeşti, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegaţia trimisă de românii transilvăneni la Bucureşti, să prezinte „Actul unirii” de la 1 decembrie 1918.

Mănăstirea Voroneţ

La 18 septembrie 1920 s-a întrunit la Bucureşti aşa-numita „Constituantă bisericească”, formată din membrii Sfântului Sinod, foştii miniştri de Culte, profesori de teologie şi preoţi de mir. Aceasta a ales o comisie de 15 membri (ierarhi, profesori de teologie şi mireni), în frunte cu mitropolitul primat Miron, care să întocmească un proiect de Statut de organizare şi de funcţionare a Bisericii Ortodoxe Române. Astfel s-a ajuns la unificarea, şi din punct de vedere bisericesc, a neamului nostru, după primul război mondial.

În şedinţa Constituantei din 21 noiembrie 1920, delegaţii Arhiepiscopiei Basarabiei au prezentat, în calitate de membri ai Comisiei pentru unificare din cadrul Constituantei, un Proiect de organizare superioară a Bisericii Autocefale Române, în care se arăta că „reprezentantul şi cârmuitorul suprem al Bisericii Ortodoxe Române este Patriarhul ales de către Congresul general bisericesc, pe toată viaţa, cu reşedinţa în capitala ţării”.

În februarie 1921, la Congresul bisericesc din Basarabia se lua hotărârea, prin Proiectul de unificare bisericească, de a susţine ideea înfiinţării Patriarhiei Ortodoxe Române. Acest Proiect de statut a fost înaintat Sfântului Sinod de la Bucureşti şi Ministerului Cultelor.

În şedinţa Constituantei bisericeşti din 25 mai 1921, reprezentaţii din Basarabia au solicitat din nou să se hotărască cât mai urgent înfiinţarea Patriarhiei Române, aceasta fiind dorinţa întregii preoţimi. Memorii speciale pentru înfiinţarea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române au înaintat atunci Mitropolitului primat şi conducerii Statului atât arhiepiscopul Gurie, cât şi episcopul său vicar, Dionisie.

Mai mult, în art. 22 al Constituţiei aprobate de şeful statului în martie 1923 erau înscrise atât autocefalia, cât şi autonomia Bisericii Ortodoxe Române.

Abia în a doua jumătate a anului 1924, problema înfiinţării Patriarhiei române va apărea, din nou, la ordinea zilei.

Au existat personalităţi de seamă ale neamului nostru, printre care se aflau primul ministru, Ionel I. C. Brătianu, profesorii Nicolae Iorga, Simion Mehedinţi, preotul Ioan Lupaş, miniştrii Costantin Argetoianu, Dr. C. Angelescu, Al. Lapedatu, ca şi membri ai Sfântului Sinod, care erau favorabili înfiinţării Patriarhiei Române.

Era momentul în care Biserica Ortodoxă Română număra peste 14 milioane de credincioşi, cu 5 mitropolii şi 18 eparhii, fiind cea mai numeroasă Biserică Ortodoxă, după cea rusă. Se impunea, deci, ca Biserica Ortodoxă, socotită de Constituţia din 1923 ca „dominantă” şi ca Biserică „oficială” a Statului să fie ridicată la suprema treaptă în Biserica Ortodoxă.

Mai mult, Biserica Ortodoxă Română avea acum două Facultăţi de Teologie (în 1926 a fost creată şi a treia), cinci academii teologice, numeroase Seminarii, în care studiau nu numai tineri ortodocşi români, ci şi tineri de peste hotare. Teologii români deveneau şi ei tot mai cunoscuţi în toată lumea creştină, atât prin lucrările lor, cât şi prin participarea lor la diferite întruniri teologice internaţionale.

Totodată, în 1925 era proiectat un sinod panortodox, la Ierusalim, în vederea aniversării a 1600 de ani de la primul Sinod ecumenic. S-a cerut stăruitor în presa românească a vremii ca Biserica Ortodoxă Română să ia parte la acel proiectat sinod, ca Patriarhie.

La finalul anului 1924 înfiinţarea Patriarhiei Române a ajuns pe ordinea de zi a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. În deschiderea lucrărilor Sfântului Sinod, arhiereul Grigorie Botoşăneanul, Episcop-vicar la Iaşi, a adus la cunoştinţa ierarhilor Bisericii Ortodoxe Române propunerea Mitropolitului Pimen al Moldovei (absent din motive de sănătate): „Mitropolia Ungrovlahiei (sau a Ţării Româneşti), cu scaunul mitropolitan din Bucureşti, să fie ridicată la rangul de Patriarhie; iar Mitropolitul Ungrovlahiei ca Primat al României, care de drept e şi Preşedinte al Sfântului nostru Sinod, să poarte titlul de: Patriarh al Bisericii Ortodoxe Naţionale Române”.

Această propunere a fost semnată pe lângă Mitropolitul Moldovei şi de Mitropolitul Nectarie al Bucovinei, Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul Nicolae al Clujului, Episcopul Roman al Oradiei şi Episcopul Ilarie de la Constanţa. „Ca motive pentru ridicarea Bisericii Ortodoxe naţionale la patriarhat” ei aduceau vechimea creştinismului românesc, originea lui apostolică, „statornicia în credinţa ortodoxă” a neamului nostru, „apărarea, în unele cazuri, a lumii creştine, nu numai din Orient, dar şi din Occident”, plus „ajutoarele, de orice fel, pe care, veacuri în şir, poporul român le-a dat cu multă largheţă unora din Bisericile Ortodoxe din Orientul creştin, aflate în lipsă şi în suferinţă, de multe ori salvându-le chiar de la pieire”. Propunerea a fost făcută în sesiunea de lucru a Sfântului Sinod din 4 decembrie 1924. Ea a fost discutată la 4 februarie 1925, când s-au reluat lucrările Sfântului Sinod.

Au urmat dezbateri în cadrul Sfântului Sinod în legătură cu această propunere, care a fost primită „cu multă însufleţire”. Au vorbit Arhiepiscopul Gurie al Basarabiei, Episcopul Lucian al Romanului, Episcopul-vicar de la Chişinău, Sfântul Ierarh Dionisie, şi ministrul cultelor Alexandru Lapedatu. După cuvântul ministrului, Episcopul Vartolomeu Stănescu al Râmnicului-Noului Severin a citit Actul de Înfiinţare a Patriarhatului românesc. Apoi Sfântul Sinod a hotărât înfiinţarea demnităţii de PATRIARH pentru „Biserica Ortodoxă Autocefală Română” şi ridicarea „Arhi­episcopului şi Mitropolitului Ungro-Vlahiei, în calitatea sa de Primat al României, la rangul de PATRIARH al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române”. Mitropolitul primat Miron Cristea devenea primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.

Înfiinţarea Patriarhiei Române a fost recunoscută şi aprobată, cu unanimitate de voturi, de Senat şi Camera Deputaţilor. În 23 februarie 1925, legea în cauză a fost promulgată de Regele Ferdinand.

În data de 12 martie 1925, Bisericile Ortodoxe surori au fost înştiinţate, printr-o scrisoare irenică, de cele împlinite.

În luna mai a anului 1925, această scrisoare irenică a fost trimisă Patriarhiei Constantinopolului prin Dragomir Demetrescu, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti.

Din cauza vicisitudinilor politice, Patriarhul Constantinopolului, Constantin VI (1924-1925), a fost nevoit să se retragă din scaun şi nu a mai putut convoca Sfântul Sinod pentru a răspunde acestei scrisori.

În luna iulie a anului 1925 a fost întronizat ca patriarh al Constantinopolului Vasile al III-lea (1925-1929), care, luând în considerare hotărârea Bisericii Ortodoxe Române, prin Tomosul cu nr. 1579 din 30 iulie 1925, a recunoscut ridicarea acesteia la rangul de Patriarhie.

Întronizarea ca prim Patriarh al României a Mitropolitului Miron Cristea a avut loc în data de 1 noiembrie a aceluiaşi an, 1925.

Urmașul lui Miron Cristea a fost patriarhul Nicodim Munteanu (1939 – 1948), autor a numeroase lucrări teologice originale, traducător din literatura teologică rusă. Sub acești doi patriarhi s-au înființat câteva eparhii noi (Oradea, Cluj, Constanta, Maramureș, Timișoara și o Episcopie misionară pentru românii ortodocși din America).

În perioada celui de-al doilea Război Mondial, Patriarhia Română avea următoarea organizare administrativ-teritorială: I. Mitropolia Ungrovlahiei cu următoarele eparhii sufragane: București, Râmnic-Noul Severin, Buzău, Argeș, Tomis (Constanta); II. Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu eparhiile Iași, Roman, Huși, Dunărea de Jos (Galați); III. Mitropolia Ardealului, cu eparhiile Sibiu, Arad, Caransebeș, Oradea, Cluj; IV. Mitropolia Bucovinei, cu eparhiile Cernăuți, Hotin (Bălti), iar din 1938 și Maramureș (Sighet); V. Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile Chișinău și Cetatea Alba (Ismail). Exista apoi o Episcopie a Armatei, din 1921 (cu sediul în Alba-Iulia) și Episcopia Misionară pentru românii din America (cu sediul în Detroit) din 1934.

În această perioadă s-a dezvoltat învățământul teologic: Facultăți de Teologie la București (din 1881), Cernăuți (1875) și Chișinău (1927), Academii teologice în Sibiu, Arad, Caransebeș, Cluj și Oradea și o serie de seminarii cu 8 clase.

Au apărut o serie de noi periodice bisericești, pe lângă cele vechi: Biserica Ortodoxă Română și Studii Teologice la București, Candela la Cernăuți, Revista Teologică la Sibiu,Luminătorul și Misionarul la Chișinău, buletine eparhiale pentru fiecare eparhie.

S-a dezvoltat arta bisericească cu toate ramurile ei, îndeosebi arhitectura și pictura, prin bisericile monumentale ridicate într-o serie de orașe ale țării, mai ales în Transilvania (Catedralele Alba Iulia, Cluj, Timișoara, biserici în Târgu Mureș, Sighișoara, Turda, Reșița, Satu Mare, Zalău, Craiova, Buzău, Constanța, Galați, Piatra Neamț, Bălți etc.); s-au refăcut ori s-au ridicat din temelie câteva mănăstiri.

S-au întărit legăturile cu celelalte Biserici Ortodoxe și cu alte Biserici creștine. Astfel, Biserica Ortodoxă Română și-a trimis delegați la Conferințele panortodoxe de la Constantinopol (1923), Mănăstirea Vatoped din Muntele Athos (1930), la prima Conferința a profesorilor de teologie din Balcani, ținută la Sinaia în România (1924), la primul Congres al profesorilor de teologie ortodoxă la Atena (1936).

După 1944 Biserica a fost înlăturată treptat din viața statului. În 1948 a fost eliminat învățământul religios din școli, s-au interzis slujbele în spitale, azile și cazărmi, au fost suprimate periodicele bisericești ale eparhiilor, au fost desființate Facultatea de Teologie din Suceava (fosta la Cernăuți), patru Academii teologice din Ardeal și Banat, precum și seminariile teologice ale eparhiilor din Muntenia și Moldova, s-a oprit catehizarea tineretului. Curând după 1944 peste o mie de preoți ortodocși (la care se adaugă și cei romano-catolici, greco-catolici și protestanți) au fost arestați, aruncați în închisori, trimiși să lucreze la canalul Dunăre-Marea Neagră, unii deportați chiar în Siberia; unii au murit acolo, iar cei mai mulți au fost eliberați abia în 1964.

La 19-20 octombrie 1949, Sfântul Sinod a votat Statutul pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, aprobat apoi și de Ministerul Cultelor (are la bază principiile Statutului Organic al lui Andrei Șaguna). Potrivit acestuia, Biserica noastră avea un număr mai redus de eparhii, în comparație cu perioada precedentă: I. Mitropolia Ungrovlahiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Bucureștilor, Arhiepiscopia Tomisului și Dunării de Jos (cu sediul la Galați), Episcopia Buzăului; II. Mitropolia Moldovei și Sucevei, cu Arhiepiscopia Iașilor, Episcopia Romanului și Hușilor; III. Mitropolia Ardealului, cu Arhiepiscopia Sibiului, Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Episcopia Alba-Iuliei (înființata în 1975), Episcopia Oradiei; IV. Mitropolia Olteniei, cu Arhiepiscopia Craiovei și Episcopia Râmnicului și Argeșului; V. Mitropolia Banatului, cu Arhiepiscopia Timișoarei și Caransebeșului și Episcopia Aradului.

Între faptele mai de seamă din viața bisericească trebuie să mai reținem revenirea la Ortodoxie a majorității covârșitoare a clerului și credincioșilor uniți (greco-catolici) în anul 1948, precum și prima canonizare oficială a unor sfinți și mărturisitori de neam român (1955).

După 1948 au fost restaurate, pictate sau reparate prin daniile credincioșilor majoritatea celor peste 12.000 de lăcașuri de cult ortodox (biserici, mănăstiri, schituri, paraclise) de pe tot cuprinsul țării. Au fost restaurate cele mai multe din bisericile și mănăstirile monumente istorice. În același timp, s-au construit peste 500 de biserici noi, în tot cuprinsul Patriarhiei, dintre care multe sunt adevărate monumente de artă.

Evenimentele din Decembrie 1989 au adus o seamă de schimbări, nu numai în viața politică și socială a țării, ci și în sfera vieții religioase. Imediat după derularea acelor evenimente, Biserica noastră a fost pusă în fața unor provocări noi.

Între evenimentele importante de după 1989, menționăm reînființarea unor eparhii desființate în 1948: Arhiepiscopia Tomisului, Arhiepiscopia Sucevei, Arhiepiscopia Târgoviștei, Episcopia Argeșului, Episcopia Maramureșului și Sătmarului, Episcopia Caransebeșului, Episcopia Hușilor. De asemenea, s-au înființat eparhii noi: Slobozia și Călărași, Harghita și Covasna, Alexandria, Giurgiu, Tulcea, Slatina, Sălaj ș.a.

De menționat că, în decembrie 1992, a fost reactivată Mitropolia Ortodoxă Română a Basarabiei.

În sectorul vieții culturale, notăm înființarea de noi instituții de învățământ teologic, atât la nivel liceal, cât și la cel universitar. Întregul învățământ teologic superior a fost încadrat în Universitățile din orașele respective, și reorganizat pe diferite secții.

Au apărut o serie de publicații periodice, precum Ziarul Lumina, Vestitorul ortodoxiei la București, Candela Moldovei la Iași, Învierea la Timișoara, Renașterea la Cluj, Tomisul ortodox la Constanța, Credința străbună la Alba-Iulia, Credința românească la Baia Mare, Legea româneascăla Oradea, Biserica și Școala la Arad, Foaie diecezana la Caransebeș, Călăuza ortodoxă la Galați, Lumină lină la Argeș.

Începând cu data de 27 octombrie 2007, la inițiativa și cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel – ales la 12 septembrie 2007 și întronizat la 30 septembrie 2007, ca cel de al VI-lea Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române, după trecerea la cele veșnice a vrednicului de pomenire Patriarh Teoctist, la data de 30 iulie 2007 – au început să emită, de la studiourile din București, Radio Trinitas și Trinitas TV, ca parte a Centrului de Presă BASILICA al Patriarhiei Române.

S-au redeschis toate mănăstirile și schiturile desființate în mod abuziv în 1959 și s-au deschis noi așezăminte monahale, mai ales în Ardeal. În același timp – în pofida greutăților financiare cu care se confruntă Biserica – s-au pus fundațiile a sute de biserici, mai ales în mediul urban.

De asemenea, Biserica și-a reluat într-o altă perspectivă activitatea de ordin social-filantropic, prin înființarea unor asociații caritative în vederea ajutorării orfanilor, a bătrânilor și persoanelor cu dizabilități, prin asistenta religioasă în spitale, orfelinate și aziluri de bătrâni.

* * * * *

În 2025, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Bisericii Ortodoxe Române, Patriarhia Română plănuiește sfințirea picturii de la Catedrala Națională și canonizarea mai multor duhovnici români.

Stadiul lucrărilor de la Catedrală avansează constant. În prezent se pregătește montarea icoanei Mântuitorului Hristos – Pantocrator, ce va acoperi o suprafață de 150 de metri pătrați.

De asemenea, Patriarhia Română pregătește pentru 2025 canonizarea a 15 preoți și călugări.

Evenimentele liturgice de la Catedrala Patriarhală, prilejuite de aniversarea Centenarului Patriarhiei Române se vor desfășura conform următorului program:

În ziua de luni, 3 februarie 2025, la ora 17.00, la Catedrala Patriarhală, după încheierea Vecerniei, se va săvârși ultima slujbă de pomenire pentru cei 16 sfinți români canonizați.

În ziua de marți, 4 februarie 2025, Biserica Ortodoxă Română va sărbători o sută de ani de la ridicarea sa la rangul de Patriarhie.

Programul zilei va debuta, la ora 7.00, cu purtarea în procesiune a sfintelor moaște din Catedrala Patriarhală și cele ale Sfântului Apostol Andrei de la Reședința Patriarhală, toate urmând a fi așezate în Baldachinul Sfinților, pentru a facilita accesul pelerinilor la închinare.

Între orele 9.00-12.00, Sfânta Liturghie va fi săvârșită în Catedrala Patriarhală de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu membrii Sfântului Sinod, membrii Adunării Naționale Bisericești, clerici și mireni, fiind invitați să participe la acest moment liturgic și aniversar.

Ulterior, de la ora 12.00, va avea loc proclamarea publică a canonizării celor 16 sfinți duhovnici și mărturisitori din secolul al XX-lea de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de ierarhii Sfântului Sinod. Aceştia sunt:

– Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim (cu dată de prăznuire la 16 septembrie);

– Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae (4 octombrie);

– Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (23 octombrie);

– Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop (28 noiembrie);

– Sfântul Preot Mărturisitor Ilie Lăcătușu (22 iulie);

– Sfântul Cuvios Paisie de la Sihăstria (2 decembrie);

– Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria (2 decembrie);

– Sfântul Cuvios Dometie cel Milostiv de la Râmeț (6 iulie);

– Sfântul Cuvios Serafim cel Răbdător de la Sâmbăta de Sus (20 decembrie);

– Sfântul Preot Mucenic Liviu Galaction de la Cluj (8 martie);

– Sfântul Cuvios Mucenic Gherasim de la Tismana (26 decembrie);

– Sfântul Cuvios Mucenic Visarion de la Lainici (10 noiembrie);

– Sfântul Cuvios Calistrat de la Timișeni și Vasiova (10 mai);

– Preot Mucenic Ilarion Felea (18 septembrie);

– Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia (3 august);

– Sfântul Preot Mucenic Alexandru din Basarabia (8 august).

Începând cu ora 12.30, tot în Catedrala Patriarhală, va avea loc slujba de Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române și pentru începutul lucrărilor Sfântului Sinod și ale Adunării Naționale Bisericești.

De asemenea, tot de la ora 12.30, în toate lăcașurile de cult din cadrul Bisericii Ortodoxe Române se va săvârși slujba de Te Deum pentru Centenarul Patriarhiei Române, la începutul căreia vor fi trase clopotele timp de un minut.