Motto: „Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav” – Giordano Bruno
Luni, 17 februarie, se împlinesc 425 de ani de la moartea lui Giordano Bruno, călugăr, filosof, cosmolog și matematician italian din epoca Renașterii, cel care a susţinut că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Fost călugăr, Bruno a emis multe idei considerate eretice pentru vremea sa, fiind condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza ideilor sale, în vremea principiilor rigide aristotelice și scolastice. Peste ani, el a rămas, însă, un simbol al libertății de gândire.
* * * * *
Filippo Bruno, pe numele avut la naştere, a venit pe lume în ianuarie 1548, la Nola, în provincia Campania din sudul Italiei, fiind fiul unui mercenar.
Mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal.
În anul 1562, a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia).
În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luându‑şi numele Giordano. La San Domenico a studiat filosofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino.
În 1572 a devenit preot al Ordinului Dominican, la Napoli, unde studiase.
Încă din tinerețe se arată ca un gânditor liber și nonconformist, fiind nevoit, în 1575, să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.
Este amenințat cu judecata sub acuzaţia de erezie, ca urmare, în 1576 fuge la Roma unde duce cea mai agitată viață, și ajunge la Geneva, unde îmbrățișează Calvinismul. Însă şi aici scenariul se repetă: este arestat, excomunicat, reabilitat, și lăsat să plece în Franța.
În 1581, la Paris, găsește un post de profesor de filosofie, aflându-se sub protecția regelui Henric al III-lea.
Bruno era o fire nestăvilită, pleacă la Londra, apoi la Oxford, unde se lansează în polemici aprinse cu savanții englezi.
Este perioada în care începe să scrie „Dialogurile“ – în care își va expune sistematic filosofia – șase la număr, trei cosmologice și trei morale.
În anul 1586, se întoarce la Paris, intră în conflict cu autoritățile bisericești și fuge încă o dată, acum în Germania, unde rătăcește dintr-un oraș în altul și, în 1590, se oprește la Frankfurt.
În august 1591, este invitat de patricianul veneţian Giovanni Mocenigo să se întoarcă în Italia.
Visul lui Giordano Bruno era, de fapt, să ajungă într‑o academie unde să‑şi expună teoriile, şi aflase că era vacantă catedra de matematică de la Universitatea din Padova, unde va ajunge la sfârşitul verii lui 1591 şi a început să ţină prelegeri private pentru studenţii germani. Tot acum scrie „Prelegeri de geometrie” (Praelectiones geometricae) şi „Arta deformării” (Ars deformationum).
Curând avea să se convingă că nu va primi această catedră – care i‑a fost oferită lui Galilei în 1592, revine la Veneţia şi se implică în polemicile dintre aristocraţii veneţieni progresişti care, ca şi el, erau înclinaţi spre analize filosofice fără să ţină cont de implicaţiile teologice ale acestora.
Libertatea lui Bruno avea să se încheie când Mocenigo – dezamăgit de lecţiile particulare de arta memoriei pe care i le dăduse savantul, şi enervat de intenţia acestuia de a se întoarce la Frankfurt pentru a publica încă o carte – l‑a denunţat în mai 1592 Inchiziţiei veneţiene, pentru teoriile sale eretice.
Giordano Bruno este arestat şi judecat. Va susţine, în apărarea sa, arătând că a făcut greşeli teologice minore, nesemnificative în comparaţie cu profunzimea filosofică a doctrinei sale.
După ce procesul părea că luase o turnură favorabilă lui, Inchiziţia de la Roma a cerut extrădarea sa, iar la 27 ianuarie 1593, el era întemniţat la palatul roman al Sant’Uffizio (Sfântul Oficiu al Inchiziţiei).
Procesul de la Roma a durat şapte ani, Bruno reluând şi aici negarea oricărui interes pentru problemele teologice și reafirmând caracterul filosofic al doctrinei sale.
Inchizitorii însă i‑au respins toate argumentele, inlusiv aspectul că teoriile sale nu erau incompatibile cu concepția creștină despre Dumnezeu și creație.
Papa Clement a ordonat atunci să fie condamnat, ca nepocăit și eretic încăpățânat. Sentința i‑a fost citită oficial pe 8 februarie 1600, iar el le‑a spus judecătorilor: „Probabil că vouă vă e mai frică de condamnarea mea decât îmi este mie”.
Peste nouă zile, la 17 februarie 1600, el a fost dus la Campo de’ Fiori cu un căluș în gură și a fost ars de viu. Avea 52 de ani.
Toate operele sale au fost interzise și, în 1603, au fost puse la index („Index librorum prohibitorum”). Împreună cu constrângerea lui Galileo Galilei de a-și abjura public în 1633 propriile convingeri, condamnarea lui Giordano Bruno constituie unul din momentele cele mai întunecate ale Contrareformei catolice.
Ideile lui Bruno, remarcabile peste ani, sunt cuprinse în cele şase dialoguri: Cena de le ceneri, De la causa, principio e Uno, De l’infinito universo e mondi, Spaccio de la Bestia trionfante, Cabala del cavallo Pegaseo și De gli eroici furori.
Bruno îl depășește pe Copernic, susținând infinitatea universului: noi nu putem gândi cu mintea noastră că universul ar avea undeva o limită, că dincolo de limita pe care am gândi-o, n-ar mai fi spațiu. Universul este infinit și numai un univers infinit se conciliază cu ideea de Dumnezeu, a cărui activitate infinită nu poate să se desfășoare nestingherită decât într-o lume infinită. Atât din punct de vedere spațial cât și din punct de vedere temporal.
De asemenea, Bruno arată că sistemul solar este numai unul din nenumărate alte sisteme care neîncetat se nasc și dispar, guvernate toate de o singură lege, de o singură putere de sufletul universal, de Dumnezeu. Ființa supremă nu este, după Bruno, în afară și mai presus de lume, ci într-însa, o pătrunde și o conduce teleologic. Dumnezeu este imanent lumii și este activ în orice parte a ei. Nu există nici o deosebire între diferitele părți ale lumii, ci toate sunt de aceeași natură și de aceeași valoare căci toate sunt deopotrivă străbătute de aceeași forță cosmică divină.
Bruno mai arată că universul este imobil, deoarece fiind infinit, nu are unde să se miște, mișcarea nu se întâlnește decât în interiorul universului. Fiind infinit, universul nu poate avea un centru sau îi putem fixa un centru în orice punct al lui.
„Fiecare stea, spune Bruno, se învârtește liber prin viața ei proprie, în jurul propriului ei punct central și în jurul soarelui său”. Mișcarea corpurilor cerești el o explică printr-o forță atractivă bazată pe înrudire, forță ce face posibil echilibrul între ele.
Conform gândirii lui există trei infinituri mici: punctul – principiul liniei, începutul și sfârșitul ei; atomul principiul corpului. Există un minimum metafizic – monada, substanța individuală, căci din substanțe individuale constă universul și întreaga lui activitate stă în a face să se nască și să dispară indivizi. Monada este divinitatea însăși. Fiecare din monadele universului este o oglindă a lumii, ea este în același timp întregul și totuși un lucru deosebit de toate celelalte; pretutindeni este aceeași forță cosmică și totuși într-o altă înfățișare.
În fine, Bruno afirmă că Divinitatea face și desface totul în univers. Scopul ei suprem este perfecțiunea universului, realizarea tuturor formelor posibile din lumea sensibilă. Tot ceea ce se întâmplă își are cauza în Dumnezeu și orice scop este realizat numai prin Dumnezeu. Căci Dumnezeu este în același timp și cauza primă și scopul lui ultim. Substanța divină creează mereu noi opere, în forme mereu altele, așa cum artistul creează noi opere. Asta nu înseamnă că ea însăși se schimbă. Nenăscută și nepieritoare, infinită și absolută, ea este în esența ei neschimbătoare. Numai lucrurile particulare se nasc, cresc și mor, se dezvoltă și se perfecționează și apoi dispar, pentru a face loc altor lucruri particulare. Mizeria, durerea și moartea privesc numai părțile universului, nu întregul lui. Căci universul în întregul lui este perfect și nu-i lipsește nimic. În ansamblul universului domnește armonia. În realitate nu există nici devenire, nici moarte, căci substanța divină rămâne pururea identică cu ea însăși. Dar substanța divină se manifestă și acționează recurgând la contradicții. Cu ajutorul acestora forța divină produce multiplicitatea lucrurilor pe care le vedem, așa cum artistul, întrebuințând culori, linii și tonuri creează opera de artă unitară și armonică. Dumnezeu este și el în contradicție, înfățișându-se ca infinit mare, dacă privim universul în totalitatea lui, fără limite în spațiu și fără început și sfârșit în timp. Se înfățișează ca infinit mic, dacă-l privim ca germen individual determinant al oricărui lucru finit, căci fără determinarea individuală nu poate fi gândită viața.
Deși nu a activat în mai multe domenii și nu a făcut cercetări largi precum Tycho Brahe, Galileo Galilei sau Copernic el a avut o previziune mult mai clară și chiar îndrăzneață pentru acele vremuri, reușind prin scrierile sale să se impună în rândul celor mai mari astronomi ai vremii.
De asemenea, gândirea sa a influențat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filozoful olandez Baruch Spinoza. Concepția panteistă (identificarea divinității cu întreaga materie și universul) și optimistă a lui Bruno a cucerit și entuziasmat şi încă mai cucerește și entuziasmează.
Să amintim şi că la locul martiriului său, în piața „Campo dei Fiori”, administrația orașului Roma i-a ridicat la sfârșitul secolului al XIX-lea o statuie, dedicată libertății de gândire. Abia la 400 de ani după executarea sa, Biserica Catolică, prin glasul papei Ioan-Paul al II-lea, şi-a exprimat „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno…
