Introducere
Cenzura este un fenomen răspândit în istoria tuturor țărilor, care își are originile în dorința de control a informațiilor de către decidenții politici. Interzicerea, confiscarea, închiderea și arestarea formatorilor de opinie au caracterizat regimurile totalitare, dar și democrațiile care au încercat fie să pregătească opinia publică pentru situații severe, precum un cataclism, un război sau în încercarea de a opri răspândirea unor informații care au putea slăbi încrederea cetățenilor în stat. În România, cenzura nu a fost un fenomen specific regimului comunist, ci a fost practicat încă din Primul Război Mondial, când guvernul intervenea pentru a cenzura vocile care militau pentru oprirea ostilităților.
În acest material dorim să investigăm cum a evoluat cenzura din timpul perioadei postbelice, până în 1989, pentru observa care sunt mecanismele care au supravegheat și interzis difuzarea informațiilor.
Cenzura în trecut
Secretomania nu a fost un fenomen specific pentru societatea românească, ci se practica și în Occident, unde statele dezvoltate încercau să-și controleze fluxul de informații, pentru a nu pierde sprijinul opiniei publice. Circulația informațiilor în trecut se realiza pe baza conexiunilor politice pe care jurnaliștii le aveau cu partidele, mai ales că și fiecare partid avea publicații care difuzau propagandă politică. În timpul Primului Război Mondial, în România fusese instaurată starea de război, o formă juridică de control a fluxului informațiilor, pentru ca guvernul să nu se confrunte cu revolte din partea populației. Cenzura a fost importantă, întrucât nu a permis circulația informațiilor false propagate de inamici, informații care puteau produce un conflict civil. Acest tip de comportament nu a fost specific României, ci tuturor țărilor participante la Primul Război Mondial. Față de Occident, în România au fost relaxate sancțiunile pentru revoltă sau nesupunere în fața ordinelor militare, care erau pedepsite cu închisoare.
În urma finalizării tratatului de pace de la Versailles, guvernele care s-au succedat până în 1938 au menținut cenzura asupra presei, care a fost utilizată ca armă politică împotriva opoziției. De altfel, în perioada interbelică exista și vorba că: „partidul care se află la guvernare câștigă alegerile” pentru că dispunea de toate mecanismele necesare pentru a controla opoziția și difuzarea informațiilor.
În luna februarie a anului 1938, demisia guvernului Goga a generat cadrul legal favorabil pentru instaurarea unui guvern autoritar, care să interzică partidele politice și intensifice cenzura. Guvernul Miron Cristea (n.r: 10 februarie- 29 martie 1938) a publicat și nouă Constituție, care stipula cenzura și controlul informațiilor, sub o formă intepretabilă: „Constituția garantează fiecăruia, în limitele și condițiunile legii, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniunile sale, prin grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin orice alte mijloace” (n.r: Constituția din 1938). De asemenea, în cadrul unei ședințe a Consiliului de Miniștri, unde a participat și Regele, s-a pus pe ordinea de zi: „Consiliul de miniștri, sub președenția Regelui, se întrunește și decide, printre altele, constituirea unui anteproect pentru o nouă Constituție, suspendarea publicaţiunilor inutile sau dăunătoare şi controlarea mijloacelor de întreţinere a tuturor și să nu se numească în funcţiunile publice nicio persoană în legătură apropiată de rudenie cu membrii Guvernului”.
Cenzura, practic, a fost parte integrată din guvernele interbelice românești, care au oferit regimului comunist multe exemple de unde să se inspire. Astfel că, Executivul comunist din 6 martie 1945 a avut, practic, terenul pregătit și multe mecanisme de a epura și bloca difuzarea informațiilor de presă.
Cenzura înainte și după guvernul Groza
În urma arestării mareșalului Antonescu (n.r: 23 august 1944), România a fost guvernată de trei guverne de coaliție, două guverne Sănătescu ( n.r: 23 august-3 noiembrie 1944 și 4 noiembrie-2 decembrie 1944) și un guvern Rădescu ( 6 decembrie 1944-28 februarie 1945). Astfel, pentru a încheia tratatul de pace cu Uniunea Sovietică, guvernele au fost nevoite să adopte mai multe legi favorabile Uniunii Sovietice. Între ele, legea nr. 102 din 9 februarie 1945, prin care:
„ Colaboratorii presei, care, înainte de 23 August 1944, prin scrisul sau acţiunea lor în presa, s-au făcut vinovaţi de una din faptele următoare: a) S-au pus în slujba hitlerismului sau a fascismului, servind astfel interese străine de acelea ale naţiunii române; b) Au fost stipendiati de către puterile axei pentru propaganda în favoarea politicii lor; c) Au pregătit opinia publică pentru intrarea în Axa şi au îndemnat la războiul nedrept împotriva Naţiunilor Unite; d) Au militat pentru idei contrare principiilor democratice, ori, influențați de concepţii antidemocratice, au îndemnat la acte de teroare, rebeliuni, schingiuiri şi omoruri sau au participat la ele”.
Legea, la prima vedere, nu era un pericol dacă era aplicată de un regim democratic, însă a fost folosită pentru interzicerea publicațiilor de presă și arestarea jurnaliștilor sub pretextul de „hitlerism sau fascism”. Etapa următoare a fost intezicerea revistelor și cărților tipărite, între 1 Ianuarie 1917 – 23 August 1944, care erau considerate cu conținut propagandistic, prin legea 364 din 2 mai 1945. Pentru a putea impune Regelui să semneze, au fost alcătuite tabele și trimise Convenției de armistițiu, care le-a aprobat. Ultima etapă a care a definitivat procesul de instaurare a cenzurii presei a fost apariția DGPT ( n.r: Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor), care a fost elaborată după modelul sovietic (Glavlit – „Direcţia Generală pentru Literatură şi Tipărituri”). DGPT a apărut prin decretul nr. 18 pentru organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor de pe lângă Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Română, cu următoarele atribuții:
„Redactează Buletinul Oficial al Republicii Populare Române; b) Autorizează apari‑ţia oricăror tipărituri: ziare, reviste, programe, afişe etc., luând măsuri pentru respec‑ tarea condiţiunilor legale de imprimare; c) Autorizează tipărirea cărţilor de tot felul, în Capitală şi Provincie; d) Autorizează difuzarea şi colportajul cărţilor, ziarelor şi oricăror altor tipărituri, precum şi importul sau exportul de ziare, cărţi sau obiecte de artă; e) Reglementează condiţiunile de funcţionare a librăriilor, anticăriilor de cărţi, bibliotecilor publice, depozitarilor de ziare, depozitarilor de cărţi etc.; f) Redactează şi difuzează presei comunicările oficiale ale Consiliului de Miniştri şi coordonează activi‑tatea serviciilor de presă ale ministerelor, departamentelor şi instituţiunilor publice” (Liliana Corobca „Reacţii la cenzura comunistă” în Anualul ICCMER, vol 10, pp.1-21. Sursa: https://anuar.iiccmer.ro/wp-content/uploads/2022/11/Anuar_Vol10_LilianaCorobca_287_307.pdf”.
Practic, controlul presei, pe baza legilor anterioare, era înăsprit, iar libertatea editorială a ziarelor supuse regimului nu exista. În paginile care urmează vom analiza mărturiile unor persoane care s-au confruntat cu frica de a spune ceea ce gândesc, din pricina represaliilor.
(Autor: Alexandru Eduard Balaci)
