Episodul I – Propaganda sovietică împotriva fascismului
Biografie
Anton Bejan, ilegalist, membru al Partidului Comunist din 1938, în timpul războiului a fugit în URSS unde a desfășurat activități propagandistice. Dintre comuniștii aflați în URSS, Anton Bejan a fost recrutat să fie crainic și redactor la Postul de radio “România Liberă “, care între 1941 – 1944 a emis de la Moscova, sub conducerea lui Valter Roman. Venit în țară cu Divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, el a fost repede numit aghiotantul lui Petru Groza cu misiunea de a-l supraveghea. După câțiva ani, cu ajutorul partidului, a intrat în armată, unde a fost redactor la ziarul “Marina Nouă”. Apoi a fost trimis să urmeze Academia Militară de Marină din Leningrad (pe care a terminat-o în 1958). La întoarcerea în țară a fost avansat colonel (căpitan rangul I) în cadrul Statul Major al Marinei Militare Române. În 1965 – din cauza faptului că în timpul războiului a fost ofițer politic în Armata Sovietică și că păstrase legăturile cu “diplomați” ruși de la Constanța – a fost trecut în rezervă și angajat pe un post modest la Institutul de Cercetare și Proiectare Transporturi (ICPTT).
Introducere
Al Doilea Război Mondial nu a fost doar o confruntare militară, ci și una propagandistică, în care fiecare țară urmărea să-și surprindă adversarul prin descurajarea populației și armatei sale. Propaganda a fost construită pentru a provoca revolte interne și a încuraja populația să se revolte împotriva guvernelor. În România, alianța cu puterile Axei a dus la formarea unei „rezistențe” sprijinite de Uniunea Sovietică, care nu urmărea să elibereze România, ci să înfrângă aliații Germaniei naziste. Întrucât sovieticii nu putea avea încredere în orice cetățean român, ei au sprijinit membri ai Partidului Comunist din România, pe care i-au recrutat și i-au instruit să desfășoare activități de propagandă împotriva guvernului militar condus de Ion Antonescu.
Anton Bejan este unui dintre românii care au fost recrutați și instruiți în acest sens, el activând la microfonul postului de radio „România Liberă”. În 2014 și-a lansat memoriile „În Bătaia valurilor vieții”, la editura ”Semne”.
Anton Bejan, despre acțiunile de propagandă ale românilor exilați la Moscova, în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Interviu realizat de Octavian Silvestru.
Octavian Silvestru: Astăzi 23 decembrie 1999, suntem acasă la domnul Anton Bejan, care a avut amabilitatea să acorde din nou un interviu, Secţiei de Istorie Orală din cadrul Societăţii Române de Radiodifuziune. În timpul celui de al Doilea Război Mondial, domnul Anton Bejan a fost redactor la Radio România Liberă (n.r : Post de radio care difuza propagandă antifascistă, unde lucrau persoane din diviziile ”Tudor Vladimirescu” și ”Horia, Cloşca şi Crişan”).
O.S : Unde v-a găsit începutul celui de al Doilea Război Mondial ?
Anton Bejan: Începutul războiului m-a găsit la Cernăuţi. Şi a trebuit să mă refugiez din Cernăuţi din motive personale şi împreună cu refugiaţii am ajuns pe teritoriul Uniunii Sovietice. Am văzut tragedia începutului războiului şi a retragerii şi am fost, am ajuns până în oraşul Jmelinka unde am fost încorporat într-o unitate sovietică. După scurt timp, într-o acţiune de luptă împotriva unor paraşutişti nemţi – acolo luptau numai nemţii în sectorul respectiv – am fost rănit şi evacuat cu spitalul militar în Asia Centrală, în oraşul Leninabat. Acolo am stat. După aceea am ieşit din spital, am lucrat la o uzină şi ulterior făcând parte din diaspora românescã, având legãturi cu mai mulţi români, am gãsit nişte buni prieteni care erau în Caucaz, la Tbilisi. M-au invitat să mă duc acolo şi m-am dus sã lucru şi am lucrat acolo la o fabrică de armament. La fabrica de armament existau mulţi români şi eram organizaţi şi ajutaţi de către o organizaţie de ajutorare a rezistenţelor care se chema MOPR şi această organizaţie m-a recomandat la cererea Cominternului ca să plec la Mocova să lucrez la postul de Radio România Liberă.
O.S.: Aţi fost cerut de cineva anume de la Comintern ?
A.B.: Nu. Nu am fost cerut, dar recomandarea scrisă s-a trimis de acolo şi pe baza acestei recomandări s-a aprobat ca să vin acolo. Eu nu cunoşteam pe nimeni în redacţia respectivă.
O.S.: Când aţi ajuns la Radio România Liberã ?
A.B.: Postul a fost înfiinţat în aprilie ’42. Şi eu am început să lucrez la începutul anului ’43.
O.S.: Când aţi ajuns în redacţie, pe cine aţi găsit ?
A.B.: Redacţia era completã. Era şef Valter Roman şi mai erau 7 colaboratori. Eu eram al optulea.
O.S.: Mai ţineţi minte numele lor ?
A.B.: Da, ţin minte numele lor. Deci, afară de Valter Roman, era aşa, era: Tatiana Bulan, Bety Luca, soţia lui Luca, Ana Şoimu, Alexandra Moisescu, Natalia Scurtu, aşa, şi Raisa Rab. Mai târziu a venit şi Mihail Roller. Cam ăştia am fost.
O.S.: Ce ne puteţi spune despre emisiunile postului de radio România Liberã ? De câte ori pe zi se emitea şi care erau structurile emisiunilor ?
A.B.: Emisiunile erau axate pe propaganda în spatele frontului german pe teritoriul ţărilor ocupate de nemţi. Era un centru care avea mai multe redacţii: redacţia maghiară, sârbă, cehã, austriacã, italianã, spaniolă şi altele. Fiecare redacţie avea orele sale de emisie. Noi întotdeauna emiteam zilnic la anumitã orã şi întotdeauna seara, deci noaptea. Emisiunea se repeta de douã ori şi ziua lucram la redacţie şi pregãteam materialele care trebuiau. În fiecare dimineaţã, Valter Roman aduna pe toţi colaboratorii; stabileam ce materiale o să le publicăm. Materialele erau axate în special pe propaganda anti-nazistã, împotriva rãzboiului, dãdeam ştiri despre situaţia de pe front, demascam crimele făcute de către nemţi. Dacă primeam ştiri, vorbeam despre mişcarea de rezistenţă din România, ca de exemplu, scrisoarea profesorilor cãtre Antonescu, memoriul cãtre Antonescu, rezistenţa generalilor faţă de continuarea rãzboiului, acte de sabotaj împotriva maşinii de război germane. Informaţii primeam prin radio ascultare, asta în primul rând, în al doilea rând din presa care o primeam, ce e adevãrat, cu întârziere prin Turcia… Primeam ,,Adevãrul”, adicã ,,Dimineaţa”, ,,Curentul” şi aşa mai departe şi ne inspiram de acolo.
O.S.: Ce însemna cu întârziere ? Cam cât timp, o sãptãmânã, o lunã ?
A.B.: Cam douã sãptãmâni. Curios este cã câteodatã ne venea chiar foarte repede şi câteodatã ne vedea foarte târziu. Depinde cum venea curierul.
O.S.: Exista o bibliotecã, un centru de documentare ?
A.B.: Exista un centru de documentare, nu era prea dezvoltat, dar şefia redacţiei o avea…
O.S.: Numai puţin! La acest centru de documentare existau şi fişele unor militari, unor politicieni din România cu datele lor ? Gãseaţi acolo informaţii despre un anumit general sau despre un politician român ? Gãseaţi în fişe aşa ceva ?
A.B.: Despre politicieni aveam unele fişe. Despre generali mai puţin. Despre politicieni însă aveam.
O.S.: La şedinţele care se fãceu în fiecare dimineaţă, se stabileau sarcini precise pentru fiecare redactor ?
A.B.: Bineînţeles, adicã fiecare în funcţie de ştirile pe care le avea spunea despre ce ar prefera sã scrie. Şi dupã ce scria materialul, acest material se ducea la Valter Roman şi el aviza, mai îşi dădea cu părerea şi după aia se fãcea emisiunea completã… Un anumit numãr de pagini ca sã acopere timpul de emisie.
O.S.: Cât era timpul de emisie ? Cât dura o emisiune ?
A.B.: O emisiune dura o jumãtate de orã. Şi se repeta de douã ori.
O.S.: Deci în total de trei ori pe zi emiteaţi ?
A.B.: Da, da.
O.S.: Existau secretare, dactilografe ?
A.B.: Existau dactilografe, dar aveam probleme cu dactilografierea, de multe ori citeam manuscrisul.
O.S.: Pe post?
A.B.: Pe post, da.
O.S.: Exista o anumitã repartiţie a sarcinilor la dumenavostrã, adicã erau redactori speacializaţi pe ştiri, pe emisiuni politice, comentarii politice, oameni care frecvent se ocupau numai de acelaşi probleme ?
A.B.: Nu. Afarã de Valter Roman, noi ceilalţi, pe lângã cã lucram în redacţie, fãceam în ture ascultarea.
O.S.: Acesta este un subiect diferit radio ascularea. Dacã vreţi sã ne spuneţi mai multe amãnunte despre postul de radio. Unde era amplasat ? Redacţia vreau sã spun. ..
A.B.: Redacţia era amplasatã într-o clãdire foarte mare unde erau toatã redacţiile a tuturor ţărilor, fiecare redacţie avea 2-3 camere, una în care ţineam şedinţele, alta în care dormeam şi aveam şi pat şi dormeam când fãceam ascultarea şi rãmâneam pânã diminineaţa. Dupã ce se termina dormeam pânã când venea ora de program. Erau clãdiri bine organizate, bine întreţinutã, avea paza de cãtre ministerul de interne, iar dupã ce terminam serviciul aveam un autobuz care ne ducea la hotelul ,,Lux” unde locuiam.
O.S.: Da. Care erau condiţiile de cazare la hotelul ,,Lux” ?
A.B.: În general erau corecte, erau corespunzãtoare din toate punctele de vedere. Aveam fiecare aveam camerã cu baie, ca la hotel.
O.S.: Masa o luaţi la hotel ?
A.B.: …la radio. Masa o luam la radio.
O.S.: Care era statutul dumneavoastrã ?
A.B.: Noi eram consideraţi un fel de funcţionari şi plăteam cotizaţii, primeam salariul şi plăteam cotizaţii la sindicate, eram membri în sindicate. Acolo nu aveam organizaţie de partid ca sã plătim cotizaţii de partid sau…pentru cã nu toţi erau membri de partid şi nu asta era problema care ne interesa.
O.S.: Sã revenim la emisiuni. Mai ţineţi minte cum începeau emisiunea dumneavoastră? Exista un semnal…?
A.B.: Da. Exista un semnal şi spunea: ,,Atenţiune ! Atenţiune ! Aci e postul România Liberã. Vorbeşte postul România Liberã.” Şi începeam dupã aia…
(Va urma)
Autor: Alexandru Eduard Balaci
