Introducere
Când ușile Vaticanului s-au deschis pentru un cardinal argentinian cu un zâmbet blând și pantofi negri obișnuiți, lumea a întâlnit un papă diferit. Nu era vorba doar de numele pe care și l-a ales – Francisc –, ci de tot ce avea să urmeze: un pontificat trăit cu inimă de om simplu și suflet mare. Un om care a râs, a iubit, a suferit și a sperat. Acest eseu este despre Papa Omul.
Un suporter cu sufletul la tribună
Francisc nu a fost un papă crescut în turnuri de fildeș. În copilăria sa din Buenos Aires, Jorge Mario Bergoglio juca fotbal pe stradă. Nu era tocmai un talent — recunoștea cu umor că i se spunea „patadura”, adică „picior de lemn”. Dar nu a încetat niciodată să iubească acest sport. Fidel echipei San Lorenzo, era mai mult decât un fan: era membru plătitor cotizație și, după ce a devenit papă, a cerut să i se trimită rezultatele echipei. Nu avea televizor — renunțase la el în 1990— dar voia să știe cum merge echipa inimii lui. Era felul lui de a rămâne conectat cu cine fusese, cu băiatul din cartier care visa, ale cărui vise nu includeau niciodată Vaticanul.
Umorul care vindecă
„Umorul este o armă împotriva autosuficienței,” spunea adesea. Papa Francisc nu doar că făcea glume, dar le și înțelegea pe cele făcute pe seama lui. A spus odată, cu un zâmbet ștrengar: „Uneori am impresia că oamenii cred că papalitatea vine cu o injecție de sfințenie. Nu, eu sunt același om care mergea cu metroul.”
Într-o scrisoare emoționantă adresată unui jurnalist care îl surprinsese vizitând un magazin de discuri în Roma, a scris: „După toate măsurile de precauție, m-a trădat Dumnezeu… și a trimis un jurnalist!” – semn că și când râdea, o făcea cu duhovnicească înțelepciune.
Într-o întâlnire cu comedianți internaționali, Papa a spus senin:
„A râde de Dumnezeu, dacă este făcut cu bun simț și iubire, nu este blasfemie. Dumnezeu zâmbește.”
Maté, muzică și oameni simpli
Papa Francisc iubea maté-ul — infuzia amară argentiniană pe care o bea de fiecare dată cu nostalgie. Iubea muzica clasică și, în special, opera. A fost văzut intrând pe furiș într-un vechi magazin de viniluri din Roma, unde era client înainte să devină pontif. Nu era un moft, era o reîntoarcere la sine. Dar ceea ce iubea mai presus de toate erau oamenii. Oamenii simpli. Cei fără titluri, dar cu suflet. Preoți de cartier, muncitori, bolnavi, bătrâni singuri. Le vorbea fără ocolișuri, îi îmbrățișa cu o naturalețe care dădea fiori. Nu se rușina să plângă lângă cineva care își pierduse copilul, nu ezita să se aplece și să sărute mâna unei femei care lucrase 40 de ani ca îngrijitoare.
Prietenii, întâlniri și iubiri spirituale
Papa Francisc nu a fost un om izolat în turnuri dogmatice. A păstrat prietenii de-o viață, oameni care i-au rămas aproape de când era simplu preot în Buenos Aires. A continuat să le telefoneze, să le scrie, să-i cheme la Vatican. Prietenia, pentru el, era sacră.
Într-un gest de o tandrețe rară, l-a întâmpinat cu căldură pe actorul Leonardo DiCaprio, în 2016, care venise să-i vorbească despre schimbările climatice. Întâlnirea a fost emoționantă și sinceră. Era omul care, chiar și în fața celebrității, era prezent total. „Marile iubiri ale vieții mele,” a spus odată, „au fost să citesc Dostoevski, să-l privesc pe Dumnezeu în ochii săracilor și să simt că n-am nevoie de mult ca să fiu viu.”
O inimă verde: natura și compasiunea
Enciclica sa „Laudato Si’” a devenit una dintre cele mai importante scrieri teologice despre mediu. Nu era doar teorie: Papa Francisc a trăit cu simplitate. Nu a locuit în fastuoasa reședință papală, ci într-un apartament modest, fără luxuri, fără dorință de a impresiona. A fost văzut mângâind câini ghizi, iepuri, păsări și chiar oi, dar a subliniat cu onestitate că „nu e greșit să iubești animalele, dar nu le putem pune mai presus de oameni.” Pentru el, protejarea creației nu era un moft, ci un act de credință.
O voce în lume. Un suflet printre noi.
Pe rețelele sociale, a fost primul papă care a adunat milioane de urmăritori. Dar nu pentru spectacol. Cuvintele lui, scurte, simple, autentice, au traversat granițele credințelor:
„Nu judeca. Iubește. Ajută. Începe azi.”
Într-o lume grăbită, cinică și digitalizată, Papa Francisc a fost o inimă caldă. Un bătrân cu un zâmbet tânăr. Un lider care nu s-a temut de lacrimi și care nu a uitat niciodată că autoritatea se trăiește cu smerenie, nu cu superioritate.
Lecția pe care ne-a lăsat-o
Papa Francisc a fost omul care a iubit cu umor, a iertat cu lacrimi și a vorbit cu vocea inimii. A fost dovada că Biserica poate fi umană, și că umanul nu contrazice divinul — ci îl reflectă. Poate că cea mai importantă predică a lui n-a fost rostită niciodată de la altar, ci a fost trăită, zi de zi, cu pași mici, într-o lume mare.
„Pentru a conduce, trebuie mai întâi să înveți să iubești.” – Papa Francisc
Autor :Alexandru Eduard Balaci
Bibliografie
https://www.theguardian.com/world/gallery/2025/apr/21/pope-francis-a-life-in-pictures
https://www.vatican.va/content/francesco/en.html
https://www.theatlantic.com/photo/2025/04/photos-pope-francis/681946/
https://www.aljazeera.com/gallery/2025/4/21/pope-francis-beloved-for-humility-dies-at-88
