Controlul asupra presei minorităților
Pentru introducere în team, episoadele anterioare se pot găsi la: https://www.rador.ro/2025/04/09/cenzura-presei-in-trecut-intre-democratie-si-totalitarism/
Episodul I: https://www.rador.ro/2025/04/11/cenzura-presei-in-trecut-intre-democratie-si-totalitarism-episodul-i/.
Biografie
Hans Bergel (născut pe 26 iulie 1925, Râşnov, Braşov – decedat la 26 februarie 2022, Munchen), a fost membru al minorității germane din România, scriitor şi jurnalist. Nu a vrut niciodată să plece din România, considerând că a făcut-o obligat de împrejurări. La prima sa tentative de fugă în Germania este arestat la Budapesta, predat grănicerilor români (1947), odată cu instaurarea controlului comunist asupra țării. A fost judecat şi condamnat la Timişoara la 14 luni de închisoare. Gratiile însă nu îl opresc, evadează din închisoare și se încorporează în armată pentru a scăpa de arestare (1948-1949).
Devine campion naţional şi recordmen la alergări, selecţionat în echipa naţională de ski până în 1956. Este ajutat de Corneliu Mănescu și se reangajează. E arestat din nou la Cluj în 1954 și este condamnat la 1 an de închisoare, graţiat apoi peste 6 luni. În 1957 devine şef al secţiei culturale la ziarul Volkzeitung și este concediat în decembrie 1958, în 31 decembrie. A fost arestat în mai 1959 sub acuzaţia de a fi membru al „unei organizaţii subversive”. A fost judecat în celebrul „proces al scriitorilor germani” şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Eliberat la 15 octombrie 1962, se stabileşte în Bărăgan, la Rubla. Din 1968 pleacă definitiv în Germania.
A fost autor a peste treizeci de cărţi (romanele “Dans în lanţuri”, “Întoarcerea lui Ulise”, “Când vin vulturii etc.).
Introducere
Politica de cenzură a regimului comunist față de minoritățile naționale a fost caracterizată prin ambivalență și opresiune, pentru a menține controlul asupra oricăror forme de contestare. Prima Constituție a României din anul 1948 nu prevedea niciun articol referitor la minorități, ci doar pasaje în care se reglementa inexistența deosebirilor între cetățenii Republicii Populare Române: „Toti cetatenii Republicii Populare Române, fără deosebire de sex, naționalitate, rasă, religie sau grad de cultură, sunt egali in fața legii.” Pentru a exista reglementări, statul a emis decrete prin care a atins, mai mult sau mai puțin, problema minorităților. Decretul nr. Nr. 177 din 4 august 1948 reia principiul „independenței” cultelor religioase și asigurarea de către stat a securității acestora, doar în cazul în care acestea sunt recunoscute de stat și nu aduc atingere securității interne. Textul precizează „ Oricine poate să apartină oricărei religii sau să imbratiseze orice credință religioasă, dacă exerciţiul ei nu contravine Constituţiei, securităţii şi ordinei publice sau bunelor moravuri.” După cum putem observa, politica statului era ambivalentă față de minoritățile naționale care erau puse în aceeași categorie cu cultele religioase. O mențiune este prevăzută în Decretul nr. 176 din 2 august 1948, unde statul naționalizează toate instituțiile de învățământ, inclusiv cele ale comunităților.
În Constituție din 1952, în schimb, se consemnează despre minoritățile naționale : „Minoritatile naționale din Republica Populară Română se bucură de deplină egalitate în drepturi cu poporul român. În Republica Populară Română se asigură autonomie administrativ-teritorială populației maghiare din raioanele secuiești, unde ea formează o masă compactă.” Din pricina luptelor pentru putere la nivel intern, grupările din partidul comunist au cerut sprijinul Moscovei, care le-a indicat, pentru a menține presiunea la nivel intern, că este necesară o reglementare a statutului special al minorității maghiare. Prin urmare, din 1952 se înființează Regiunea Autonomă Maghiară, care asigură, pentru scurtă vreme, existența unui stat pentru minoritățile naționale.
Migrația din țară era interzisă pentru toți cetățenii, inclusiv și pentru cei care aparțineau minorităților, care au beneficiat, în anumite momente de sprijinul statelor din Vest. În circumstanțele apropierii diplomatice dintre Republica Federală Germania și Republica Socialistă România, în 1967 s-a negociat un acord privind schimburile de populație, prin care cetățenii din familii de origine germană au putut să părăsească țara. De acest lucru a beneficiat și Hans Bergel, care a părăsit definitiv țara în 1968 și s-a stabilit în Germania, unde a continuat să practice jurnalismul și a criticat regimul comunist din România.
În textul de mai jos, Hans Bergel povestește cum ziarul la care a lucrat a fost închis de Securitate și el a fost concediat chiar în ziua de Anul Nou. Ulterior a fost acuzat de uneltire împotriva partidului și orânduirii sociale.
Interviu realizat de Lavinia Ivaşcu
H.B: Şi alt noroc, scurt timp după ce am părăsit eu lotul naţional s-a înfiinţat o gazetă de limba germană la Braşov şi ăia căutau un redactor cultural şi mă pomenesc cu unul necunoscut mie: “Domnule Bergel, nu vrei să vii până nu ştiu unde?” Şi mi s-a spus: “Uite, noi vrem să facem un ziar de limba germană, sunt mulţi germani aici, în Braşov?” Bineînţeles că am spus da. Dar nici asta nu a fost de durată; la începutul anului ’57…
L.I.: Şi în ’58 sunteţi concediat.
H.B.: Exact, în ultima zi, 31 decembrie am fost concediat.
L.I.: De Anul Nou.
H.B.: De Anul Nou. Şi atunci era deja… exista dispoziţia să fim arestaţi. Însă ca să nu bage ziarul, respectiv redacţia, respectiv redactorul şef care era membru în Comitetul Central…să pună redacţia ziarului într-o situaţie blamabilă şi… mi-a dat drumul, adică m-a scos de la ziar pe ziua de 31 decembrie ’58. Trăgându-mă dintr-o familie de muzicanţi, frate-meu a fost dirijor, ultimul concert, dealtfel, l-a dirijat înainte de a muri, cu 5 ani mai tânăr, aici, la Bucureşti, la Ateneu… ştiam să cânt relativ respectabil la violoncel şi am reuşit să intru la orchestra teatrului muzical din Braşov, Teatrului de Operă şi Operetă, la pupitrul 1 la violoncel. Am stat 4 luni şi după 4 luni m-au arestat, sau 3 luni. Cu un grup de încă 4 colegi, scriitori de limbă germană, eram în total 5, s-a făcut pe vremea aceea vestitul proces al lotului scriitorilor germani.
L.I.: Cine erau ceilalţi 4? Erau colegi de-ai dvs. de la revistă?
H.B.: Nu, în parte nici nu îi cunoşteam. Totuşi, Securitatea a fost atât de dibace, trebuie să spun, atât de inteligentă, încât a construit un complot din noi, când am citit acuzarea, zic: “Bă, într-adevăr, noi am fost un complot, până acum nu am ştiut!” Atât de rafinat făcut! Adică lua un element de la dumneata, oarecare, că ai discutat odată, cândva, ca să-ţi expliciţez cum… cum, cum… am exemplu cum procedau ei. Ai discutat odată, hai să spunem, opera lui Victor Hugo, dar nu cu mine, şi eu, întâmplător, cam în acelaşi timp am discutat opera lui Victor Hugo cu altul. E, au ceva comun: Victor Hugo, Victor Hugo. Ce a spus despre Victor Hugo? E, a spus… Pesemne tu ai spus partenerului tău o treabă care era normal că era legată de Victor Hugo, în mod firesc, şi eu la fel. Ei, ca să vezi, gândesc la fel, înseamnă că ei au avut întruniri, tu şi cu mine, fără să ştie Securitatea şi acolo am conspirat. Atât de absurd, încât ziceam: mă, îmi vine să râd sau să-i admir sau să plâng, sau ce fac? Şi mi-a dat seama când am citit textul de acuzare că nu avem nici o şansă. Dar întrebarea: cine au fost ceilalţi? Îi iau în ordinea condamnărilor: cea mai mare condamnare a avut-o un preot, mare povestitor, a murit acum 6-7 ani în Germania, am scris mult despre el, Andreas Birkner, a scris 7-8 romane, nu ştiu ce a mai scris, într-o perioadă relativ scurtă că s-a îmbolnăvit şi nu a mai putut scrie pe urmă.
Timp de 10 ani a realizat o operă respectabilă de proză. Al doilea era un prieten al lui Birkner – eu pe Birkner până atunci, până la procesul meu, nu l-am cunoscut, nu l-am văzut niciodată, ştiam de existenţa lui, că ştiam că este un scriitor de anvergură –, Wolf von Aichelburg, şi el a fost condamnat la 25 de ani. Al treilea a fost şeful catedrei de germanistică din Cluj, profesor doctor Georg Scherg, un braşovean care stătea după colţ, vecin cu mine la Braşov. Şi al cincilea, cel mai tânăr – am urmat eu, al patrulea, ca condamnare, cu 15 ani muncă silnică, primii au avut 25 de ani fiecare -, Scherg 20 de ani, eu 15 ani, a fost un preot tânăr pe care îl văzusem în viaţa mea o dată, de două ori, fără să am tangenţă sau… de prietenie nu poate fi vorbă, Siegmund cu 10 ani. Noi 5 am totalizat în orice caz 95 de ani de muncă silnică. Şi ne-am pomenit… de abia la proces am văzut că, într-adevăr, ăştia au făcut din noi 5 care în parte nu ne cunoscusem, un complot. Repet, textul de acuzare făcut de Securitate şi furnizat procurorului a fost fantastic de inteligent. Nu mai erau securiştii dinainte care erau prostuţi şi semianalfabeţi, erau oameni cu şcoală, oameni cu inteligenţă şlefuită, hai să spunem daţi dracului, periculoşi.
Autor: Alexandru Eduard Balaci
(Va urma)
Bibliografie
Decrete
https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/47
https://legislatie.just.ro/public/DetaliiDocument/19336
Constituții
https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574
https://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1454î
Articole biografice
https://dilemaveche.ro/sectiune/la-fata-timpului/in-memoriam-hans-bergel-635880.html
