Armonizarea tradițiilor artistice indigene cu cele venite din Europa, odată cu temerarii conchistadori ai Lumii Noi, a generat expresii plastice originale, cristalizate de maeștrii unor școli ce și-au câștigat un loc cu prisosință meritat în istoria artei. În Peru, La Escuela Cusqueña, Școala din Cuzco (Cusco), considerată primul centru artistic organizat în Lumea Nouă, dezvoltată în timpul perioadei coloniale, în secolele XVI, XVII și XVIII, a luat naștere în fosta capitală a Imperiului Inca, după cucerirea spaniolă din 1534. Însă denumirea sa nu s-a limitat la orașul Cuzco, aceste tradiții artistice răspândindu-se și în alte zone din Anzi, în Bolivia și în Ecuador. Cea mai mare colecție de picturi ale Școlii de la Cuzco sunt adăpostite de Catedrala orașului, fiind semnate de Diego Quispe Tito, Basilio Santa Cruz Pumacallo, Basilio Pacheco și Marcos Zapata. Combinația dintre stilurile europene de pictură, paleta cromatica a flamanzilor, grația manierismului, iconografia artiștilor indigeni andini, utilizarea temelor religioase, cu îngeri și arhangheli care apar împreună cu regii Inca în peisaje europene sau în ansambluri arhitectonice autohtone, lipsa de perspectivă, predominanța tonurilor de roșu, galben și brunuri și reprezentarea florei și faunei native în fundal, într-un amestec de tradiție și simbolism Inca și pre-Inca sunt elemente ce caracterizează picturile Școlii de la Cuzco, precum și cantitatea mare de aur, ce abundă în reprezentările Fecioarei Maria, adesea descrisă purtând o mantie conică, în formă de munte, cu un râu care curge în jurul tivului, suprapunându-se astfel peste descrierea zeității feminine ce personifică, în lumea andină, Pamântul, Pachamama (Mama Pământ), așa cum se poate vedea în opera Nuestra Señora de Belén (Fecioara din Betleem), o pictură anonimă de sfârșit de secol XVII, aparținând Școlii de la Cuzco, inspirată de o sculptură de secol XVI. Veșmintele abundent decorate seamănă atât cu costumele și pelerinele folosite în ritualurile și dansurile indigene, cât și cu modelele europene. Ocrotitoare a orașului, Fecioara din Betleem este alintată de credincioși Mamacha Belén, evidențiind marea ei importanță în viața religioasă și culturală a cetății. Ea poartă o coroană de aur cu pietre prețioase și un voal de culoare închisă, decorat cu flori, care îi acoperă părul. Mantia îi este împodobită cu fire de aur și o ghirlandă lungă de perle albe, iar Pruncul Iisus, pe Care Îl ascunde la sân, este învelit într-o mantie roșu cu auriu, ornamentată similar.
Primul pictor european care a influențat definitoriu arta de la Cuzco, în secolul al XVI-lea, a fost Bernardo Bitti, un iezuit italian, primul ajuns în Peru, cu misiunea de a decora casele și bisericile aparținând ordinului său, întreaga sa operă fiind decisivă pentru formarea unui grup de manierişti a căror importanţă a fost vitală pentru dezvoltarea artiștilor din oraș, împreună cu cea a lui Angelino Medoro, născut la Roma, pasager prin Sevilla, ajuns înainte de 1600 în Columbia și Ecuador, pentru a zăbovi apoi în Peru. În compoziția Încununarea Fecioarei Maria de către Sfânta Treine (La coronación de la Virgen por la Santísima Trinidad), pe care a realizat-o în patru versiuni pentru diferite orașe din Perú și Bolivia, una dintre ele pentru biserica San Pedro din Lima, Bernardo Bitti se concentrează pe gruparea în triunghi a Sfintei Treimi, cu Fecioara în plan secund, și îngeri și heruvimi plutind printre nori, siluetele alungite ale lui Bitti, pozițiile elegante și redarea plană a drapajelor reflectând pregătirea sa manieristă. O altă lucrare a lui Bitti, aflată în biserica San Pedro din Lima, este Fecioara de Candelaria, învăluită în lumina venită de la lumânările ținute de îngerii plasați în cele patru colțuri ale scenei. Silueta Fecioarei este alungită, într-un halou de lumină intensă, cu o mișcare ușoară, în același ritm cu mantia în tonuri de roz și albastru pastel.
O mare influență asupra Școlii de la Cuzco a avut în secolul al XVII-lea și Angelino Medoro, un alt artist italian în ale cărui lucrări se poate observa un mare interes pentru fundaluri și spații arhitecturale și o preferință pentru brunuri. Opera sa Nuestra Señora de los Ángeles din muzeul de la Convento de los Descalzos din Lima este una dintre lucrările cu cel mai mare impact asupra peisajului artistic indigen din Cuzco, alături de Nuestra Señora de los Ángeles de la Iglesia de los Recoletos, tot din Lima. Între discipolii lui Medoro s-a remarcat pictorul peruvian Luís de Riaño, născut la Lima și stabilit la Cuzco, faimos pentru frescele pictate in jur de 1620 la biserica San Pedro din Andahuaylillas, numită Capela Sixtină a Americilor. Una dintre primele lucrări semnate de acesta este Imaculata Concepție, aflată la Convento de la Recoleta, Cuzco, în care recreează o compoziție a maestrului său și include portrete ale unor copii ca îngeri, poate copiii artistului, în contrast cu îngerii convenționali din cadrul aceluiași tablou. În Buna Vestire, de la Muzeul Pedro de Osmo din Lima, între îngerul vestitor și Fecioară este plasat un element decorativ pe care stă așezată Biblia, pe o diagonală ce desparte planul celest de cel terestru.
Fecioara din Betleem, cu episcopul Gaspar de Mollinedo ca donator (La Virgen de Belén con el Obispo Gaspar de Mollinedo como Donante), operă de secol XVII, aflată în Catedrala din Cuzco, semnată de Basilio de Santa Cruz Pumacallao, pictor de origine quechua, este o altă lucrare simbolică pentru Școala de la Cuzco, de data aceasta influențată în principal de pictorul spaniol Esteban Murillo. Episcopul Manuel de Mollinedo Angulo este reprezentat în genunchi, în rugăciune în fața Fecioarei, într-o scenografie cu o mare aglomerare de personaje și un cadru arhitectural impresionant, în care Fecioara apare în forma triunghiulară sugerând muntele și amintind de Pachamama. Îmbrăcămintea Fecioarei din Betleem este reprezentativă pentru moda imperială europeană din secolul al XVII-lea și simbolizează statutul ei divin de regină a cerului și de Maică a lui Dumnezeu, dar combină și aspecte ale materialelor, bijuteriilor și țesăturilor Inca viu colorate. Opera prezintă două dintre cele mai cunoscute povești sau legende care înconjoară imaginea. În colțul din dreapta sus este descrisă o scenă care istorisește originea statuii. Legenda spune că, în timpul secolului al XVI-lea, trei pescari din Golful Callao de lângă Lima, Peru, au găsit o cutie de lemn plutind pe malul mării. Când au deschis-o, au descoperit statuia Fecioarei, sculptată în lemn, cu un bilet pe care scria: „Imaginea Maicii Domnului din Betleem pentru orașul Cuzco”. Statuia a fost transportată în orașul menționat și primită cu căldură de clerici și de localnici, care au păstrat-o în Iglesia de los Reyes. Mai târziu, biserica și-a schimbat numele în Nuestra Señora Reina de Belén, în cinstea Fecioarei. O altă legendă comună, reprezentată în colțul din stânga sus al operei lui Santa Cruz Pumacallao, descrie povestea mântuirii lui Selengue, o persoană umilă care se pierduse în vicii. În timpul unei procesiuni a Fecioarei, Selengue și-a dat seama că statuia era pe cale să cadă. A intervenit imediat pentru a preveni accidentul și cu forțele sale a reușit să împiedice căderea statuii. În același moment, Selengue a avut o viziune despre ziua judecății sale, dar Fecioara a apărut să mijlocească pentru el și, ca urmare a acțiunii sale, Selengue a dobândit mântuirea. Această imagine iconică a Maicii Domnului din Betleem cu ornamente de aur exemplifică natura hibridă și iconografia distinctivă a catolicismului andin care definește picturile Școlii de la Cuzco.
Secolul al XVII-lea a fost un moment de mare productivitate și intersecție de stiluri ale unor artiști între care se numără și Diego Quispe Tito, care avea să devină cel mai reprezentativ artist al Școlii de la Cuzco, având o influență manieristă, amplificată de cea a pictorilor flamanzi. În lucrarea sa Sfânta Familie din Nazaret, se remarcă aceste caracteristici, care capătă o intensitate mai mare, datorită prezenței Fecioarei torcând în stil andin. Lucrările lui Quispe Tito denotă un sincretism clar între indigenismul, manierismul și barocul european, care anticipează ceea ce constituie caracteristicile tradiției picturale andine: autonomie în gestionarea perspectivei, protagonismul peisajului, fragmentarea spațiului în scene pline de detalii și utilizarea culori intense. Mai târziu, între anii 1748-1764 avea să se remarce Marcos Zapata, numit și Marcos Sapaca Inca, unul dintre ultimii membri ai Școlii de la Cuzco, ale cărui lucrări și influență au depășit limitele zonei Cuzco, extinzându-se spre Chile și nordul Argentinei. Succesul său, cu rădăcini populare, se bazează pe reprezentările sale mariane, Fecioara fiind aproape întotdeauna înconjurată de capete înaripate de heruvimi, cufundate într-o atmosferă de o frumusețe mistică. Virgen entronizada (Fecioara șezând pe tron), pe care Zapata a realizat-o în 1764 pentru parohia Almudena din Cuzco, este o reprezentare maiestuoasă care s-a bucurat de o acceptare enormă judecând după numărul mare de exemplare și variante care au circulat în întreaga regiune, un exemplu fiind Virgen de la Silla con la graduación de los hermanos García, din anii 1750 -1760, de la Muzeul de Artă din Lima, care îi reprezintă pe frații Bernardo și Alejandro García prosternați la picioarele Fecioarei.
Un demers artistic ce avea să străbată peste patru secole a îmbogățit viața culturală din Ecuadorul aflat la granița dintre emisfere, purtând numele de Școala de la Quito (La Escuela quiteña), caracterizată, la fel ca Școala de la Cuzco, prin îngemănarea elementelor indigene și europene, renascentiste și manieriste. Manifestările artistice începute în secolul al XVI-lea, atingând apogeul în secolele XVII și XVIII și punându-și amprenta și asupra primului sfert al secolului al XIX-lea, înglobează contribuții spaniole, dar și multiple influențe flamande, italiene și maure. Școala de la Quito s-a bucurat de un mare prestigiu în America Latină, dar și în Europa, făcând din Quito unul dintre marile centre de pictură, sculptură și arhitectură, prima mare lucrare arhitecturală a școlii, demnă de menționat, fiind Biserica și Mănăstirea San Francisco, un complex arhitectural spectaculos început în 1535, cu un volum de 40.000 de metri pătrați, numit și Escorialul Americii. Completând arhitectura, sculptura și pictura și-au revendicat și ele locul cuvenit pentru a împodobi bisericile și alte edificii. Inițial decorând cărți muzicale, în secolul al XVII-lea pictura cunoștea deja cea mai strălucită perioadă a sa, cu o paletă de ocruri calde și culori reci, apropiată de cea europeană, cu utilizarea de spații mari deschise și a figurii umane în perspectivă liniară.
O colecție valoroasă de picturi și sculpturi din perioada colonială, majoritatea de autori anonimi și unele atribuite artiștilor din Școala de la Quito precum Bernardo del Legarda, Pedro Bedón, Manuel Samaniego, Enrique Mideros, Antonio Salas, se găsește la Museo Monacal de Santa Catalina de Siena. În Sala de la Virgen María sunt reprezentate diferitele imagini ale Fecioarei Maria, cu nume date în funcție de circumstanțele sau locul în care aceasta a apărut, cum ar fi Virgen de la Merced (Fecioara Milostivirii), sfânta patroană a forțelor armate din Ecuador, Virgen del Tránsito, numită și Virgen de la Escarcha (Fecioara Înghețului), Virgen del Pilar (Fecioara de la Catedral del Pilar de Zaragoza, Spania), Virgen del Quinche (Fecioara din Quinche), La Divina Pastora (Păstorița Divină), Virgen de Pompeya (Fecioara Pompeii), sau Virgen Dolorosa (Fecioara întristărilor, o sculptură cu ochi de sticlă și brațe mobile).
Considerat promotor al Școlii de la Quito, unul dintre primii profesori de pictură ai secolului al XVI-lea, numit de indigeni „Fray Pedro Pintor”, Pedro Gosseal (Gocial), de origine flamandă, este unul dintre franciscanii care s-au stabilit în orașul recent fondat atunci, Quito. Opera sa La Virgen de la Antigua (Fecioara din Antigua) se află într-una dintre arcadele din interiorul Bisericii San Francisco. La rândul său, Museo Fray Pedro Gocial – Muzeul Fray Pedro Gocial expune una dintre cele mai frumoase și complete colecții de artă din Quito, cu picturi, sculpturi, orfevrărie, piese de hârtie și textile, care vorbesc despre geniul și talentul locuitorilor acestui pământ în secolele XVI, XVII și XVIII.
Un valoros reprezentant al Școlii de la Quito, călugărul Pedro Bedón y Díaz de Pineda, născut la Quito, în 1551, numit fraile Pedro Bedón, a fost elev al pictorilor italieni Bernardo Bitti și Angelino Medoro, reprezentanți ai Școlii de la Cuzco. Ca artist de o sensibilitate aparte, Bedón a creat lucrări valoroase, între care Virgen de Chiquinquirá (Fecioara din Chiquinquirá), care se află în Mănăstirea Santa Clara, din Quito, precum și Virgen del Rosario de la Peña (Fecioara Rozariului Stâncii), din parohia rurală Pungalà, aparținând cantonului Riobamba. Numele Virgen de la Escalera (Fecioara Scării), de la mănăstirea Santo Domingo din Quito, pictată de Bendon, vine de la realizarea sa pe peretele scării principale a mănăstirii. Lucrarea este un fel de arbore genealogic al ordinului dominican, cu Fecioara în centru, ca pilonul principal pe care se bazează temeliile și credința lor. În jurul ei se află figuri importante pentru ordin, înfățișându-l pe Sfântul Dominic culcat, din care crește o viță de vie, pe trunchiul căreia apare Fecioara Rozariului, iar din ramuri ies șase sfinți dominicani: Jacinto din Polonia, Pedro Mártir, Santiago de Bevagna Fericitul Iacob de Bevagna, Vicente Ferrer și Antonino de Florencia Antoninus din Florența. Sfântul ctitor ține o creangă de crin, ca simbol al castității și purității, alături de el o carte deschisă reprezentând intelectualitatea și reprezentarea Sfintelor Scripturi. Bedon a pictat și Virgen de la leche, tot pentru Convento de Santo Domingo de Quito. În tonuri de albastru, roșu și auriu, Fecioara este reprezentată alăptând Pruncul înfășat, înconjurată de heruvimi. În Virgen de las Lajas, de la Museo Nahim Isaías, figura principală corespunde cu cea a Fecioarei Rozariului, stând pe o jumătate de Lună, purtând pe brațul stâng pe Pruncul Iisus, în timp ce cu brațul drept oferă rozariul uneia dintre figurile care o însoțesc de fiecare parte și care sunt doi sfinți călugări în atitudine de rugăciune și care au fost identificați ca Sfântul Dominic de Guzmán și Sfântul Francisc de Assisi. Stilul imaginii este cel al Școlii din Quito din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, iar de-a lungul timpului adepții au împodobit-o cu bijuterii, ca mărturie a recunoștinței lor pentru ajutorul primit, inclusiv coroane pentru Fecioara și Pruncul Iisus și stele de aur și argint care îi împodobesc mantia. Și Fecioara din Guápulo, prima devoțiune mariană din Ecuador, asociată cu Fecioara din Guadalupe, adusă de conchistadori din Spania, a inspirat mulți artiști celebri ai școlii de la Quito, precum Diego de Robles, Miguel de Santiago, Nicolás Gorívar, Juan Bautista Menacho, Gualoto, Caspicara, Samaniego, care i-au dedicat impresionate opere care au fost expuse în Santuario de Virgen de Guápulo, unul dintre cele mai vechi edificii religioase din țară și cel mai vechi din Quito, datând din 1587.
Considerat unul dintre principalii artiști ai școlii de la Quito din secolul al XVII-lea, Miguel de Santiago a pictat numeroase imagini ale Imaculatei Concepții, printre acestea numărându-se Imaculata Concepție a Euharistiei, care se află în mănăstirea San Agustín, și așa-numita Fecioară a Apocalipsei, care se află în muzeul Băncii Centrale. Madona de la Mănăstirea San Agustín, cu dimensiuni aproape naturale, stă sprijinită de Lună, zdrobind cu piciorul stâng capul șarpelui, în timp ce piciorul drept se deplasează înainte, dând o senzație de dinamism, această mișcare fiind combinată cu o ridicare delicată a brațelor spre dreapta, pentru a sugera echilibrul. Pe chipul senin al Fecioarei se văd trăsături foarte fine, încadrate de părul ce contureză linia umerilor, în jurul imaginii strălucind soarele și 12 stele, în timp ce pe laterale, printre nori, sunt dispuse simbolurile ce fac aluzie la puritatea Fecioarei. Această pictură a lui Miguel de Santiago a servit drept inspirație și model pentru statueta din lemn, creată în secolul al XVIII-lea de către artistul Bernardo de Legarda, reprezentant de vază al Școlii de la Quito.
În centrul capitalei ecuadoriene Quito, al cărei nume amintește de regatul precolumbian Quitu, colina de origine vulcanică El Panecillo, în mod tradițional legată de cultura indigenă, un loc de venerare a Soarelui, care apoi a căpătat conotații religioase catolice, transformându-se într-un símbol al protecției, prestigiului și credinței, este încununată și apărată de o falnică statuie a Sfintei Fecioare (Virgen de Quito), purtând aripi și o coroană cu 12 stele, considerată cea mai mare reprezentare din lume a imaginii cunoscute sub numele de Fecioara Înaripată, Fecioara Apocalipsei sau Madona dansând. Maiestuoasa Fecioară, o replică de secol XX statuetei policrome din lemn a lui Legarda, numită popular Madona dansând, datorită poziției sale înclinate, stă pe un glob pământesc și lovește cu lanțuri grele șarpele apocaliptic ce se zvârcolește la picioarele sale. Statuia Fecioarei din Quito a fost construită în Spania, în module, și asamblată la Quito în 1973, din 7000 de piese, fiind inaugurată doi ani mai târziu. (Cristina Zaharia)
