Autor:Alexandru Eduard Balaci
Introducere
În mediul internațional putem observa cum dezbaterile privind originea fascismului și ce înseamnă neo-fascismul prind contur, având în vedere nemulțumirea populației față de politicile guvernamentale. În Europa și nu numai, nemulțumirile populației au alimentat apariția unor partide naționaliste sau ultra-naționaliste, care vor să instituie regimuri autoritare. Nemulțumirile au generat violență verbală și fizică (proteste) și polarizarea populației, care poartă, involuntar, lupte pentru apărarea unei opțiuni politice. În literatura de specialitate, aceste acțiuni definesc neo-fascismul, care amenință buna funcționare a societăților contemporane.Când auzim cuvântul fascism, ne gândim, reflex, la dictatori gălăgioși, parade militare, crime în masă și ruinele Europei în flăcările celui de-al Doilea Război Mondial. Ne place să credem că aceste fantasme aparțin trecutului – dar realitatea celor mai recenți ani sugerează că fascismul n-a murit, ci s-a transformat. Astăzi nu mai poartă uniformă, ci costum; nu mai urlă de la balcon, ci postează pe rețele sociale; nu mai închide adversarii în lagăre, ci îi discreditează sub masca libertății de opinie. Neo-fascismul, spun specialiștii, este real, subtil și în ascensiune. Fascismul clasic a apărut în secolul al XIX-lea și s-a fundamentat în secolul XX, în Italia, sub conducerea lui Benito Mussolini.
A avut mai multe trăsături și idei distincte: respectul față de națiune, dispariția individului ca entitate în favoarea subiectelor colective, apelul constant la gloria de demult, anti-egalitarism, violența verbală și fizică, lupta constantă cu un inamic nevăzut și respectul față de conducător. De altfel, fascismul a apărut în Italia în urma unei crize economice care a dus la slăbirea partidelor democratice, sub promisiunea unei rezolvări rapide. Mussolini a condus cu mână forte și a inspirat societății italiene imaginea de lider absolut, care trebuie respectat, indiferent de deciziile pe care le lua.
Un salt peste timp, în secolul XXI, când pe fundațiile fostei ideologii fasciste s-a format neo-fascismul, un curent bazat pe naționalism, lupta pentru protejarea patriei împotriva inamicilor neidentificați. Neo-fascismul nu mai înseamnă autoritarism asemănător cu cel al secolului al XX-lea, ci o formă de sfidare și violență asupra oricăror păreri contrare. Fundamentul acestei noi ideologii se regăsește în ultra-naționalism și ura cultivată de actorii politici față de adversarii lor. Această ură se materializează prin proteste, mișcări denumite „ de eliberare, de luptă împotriva dușmanilor și măsuri excesive”.
Fascismul etern – ideile nu mor
Scriitorul și semioticianul Umberto Eco atrăgea atenția, într-un eseu devenit clasic – Ur-Fascism (1995) – că fascismul nu este un sistem politic bine definit, ci mai degrabă „un colaj de obsesii, contradicții și apeluri emoționale”. Eco identifică 14 trăsături ale ceea ce el numește „fascismul etern” (ur-fascism), printre care: cultul tradiției, respingerea modernității, frica de diferență, apelul la o clasă mijlocie frustrată, naționalismul exacerbat, disprețul față de intelectuali și obsesia pentru ordine.
Multe dintre aceste idei sunt prezente și astăzi, în diverse forme, în discursurile politice care câștigă teren în Europa și dincolo de ea.
Populismul radical de dreapta – sau cum se reinventează fascismul
Filosoful american Jason Stanley, în cartea sa How Fascism Works: The Politics of Us and Them (2018), subliniază că fascismul modern nu mai este preocupat de o ideologie coerentă, ci de tehnici de manipulare: fabricarea unui dușman comun, invocarea unei epoci de aur mitologice, discreditarea presei, polarizarea extremă a societății și asimilarea loialității față de lider cu loialitatea față de națiune.
Stanley avertizează că aceste tehnici sunt perfect compatibile cu o aparență democratică – și tocmai această ambiguitate le face periculoase. Ele pot fi întâlnite în democrații consolidate, în campanii electorale, în programe de guvernare care pretind că luptă pentru popor, dar în realitate reduc treptat spațiul libertății și pluralismului.
Europa și mirajul autoritar
În ultimul deceniu, mai multe partide cu profil autoritar și naționalist au ajuns la putere sau aproape de ea în Europa:
- În Italia, Giorgia Meloni conduce un guvern în care retorica patriotică și tradiționalismul cultural sunt împletite cu nostalgii post-mussoliniene.
- În Ungaria, Viktor Orbán a creat ceea ce el însuși numește o „democrație iliberală”, unde presa este controlată, justiția este supusă puterii politice, iar migranții sunt folosiți ca țapi ispășitori.
- În Franța, Marine Le Pen, lidera Rassemblement National, a ajuns în finala prezidențialelor și normalizează un discurs care cu doar două decenii în urmă era considerat marginal.
În loc de tancuri – TikTok
Sociologul german Jan-Werner Müller, în cartea What is Populism? (2016), subliniază că liderii populiști se definesc nu doar prin opoziția față de elite, ci prin monopolul reprezentării legitime: „Numai noi reprezentăm poporul adevărat.” Acesta este începutul alunecării către autoritarism – iar în secolul XXI, instrumentele de propagandă nu mai sunt tancurile și mitingurile, ci TikTok, Facebook, YouTube.
De la clipuri virale cu lideri carismatici, până la dezinformare răspândită prin „influenceri politici”, spațiul digital este colonizat de forme sofisticate de manipulare emoțională. Algoritmii amplifică ura și neîncrederea – două combustibile esențiale ale fascismului.
Eroziunea democratică: lentă, legală, letală
Istoricul Timothy Snyder, în lucrarea On Tyranny (2017), avertizează că „drumul către tiranie este pavat cu mici concesii”. Ce începe cu limitarea drepturilor minorităților sau cu disprețul față de instituții se poate transforma, încet, în distrugerea normelor democratice. Fascismul modern nu mai ia puterea prin lovituri de stat – ci prin voturi și modificări legale. Apoi închide ușa din interior.
Cine poate opri acest val?
Cheia este vigilența democratică – concept reluat de numeroși cercetători contemporani. Ea presupune:
- Educație civică solidă: să știm cum funcționează democrația, care sunt drepturile noastre, ce înseamnă statul de drept.
- Presă independentă și susținută de public, nu doar de reclame sau interese comerciale.
- Participare activă la viața politică, nu doar în ziua votului, ci zi de zi: prin protest, inițiativă civică, dialog social.
- Memorie istorică vie – pentru a nu uita unde duce ura politizată și de ce democrația, cu toate imperfecțiunile ei, este încă cel mai bun mecanism de protecție împotriva abuzului de putere.
Bibliografie
– https://blogs.lse.ac.uk/lseupr/2024/02/06/the-creeping-ascent-of-the-far-right-in-mainstream-european-politics-and-how-to-stop-it/
– https://ecpr.eu/Events/Event/SectionDetails/1443
– Eco, Umberto. Ur-Fascism, The New York Review of Books, 1995.
– Stanley, Jason. How Fascism Works: The Politics of Us and Them, Random House, 2018.
– Müller, Jan-Werner. What Is Populism?, University of Pennsylvania Press, 2016.
– Snyder, Timothy. On Tyranny: Twenty Lessons from the Twentieth Century, Tim Duggan Books, 2017.
– Rydgren, Jens. The Oxford Handbook of the Radical Right, Oxford University Press, 2018.
