Extinderea războiului din Orientul Mijlociu și situația de securitate din Europa se regăsesc din nou printre temele cele mai aprig dezbătute în presa internațională.
Ministrul israelian al apărării a anunțat că i-a dispus armatei israeliene (IDF) să-și „intensifice atacurile asupra țintelor strategice” din Iran, după ce Iranul a lansat joi cel mai recent val de rachete balistice asupra orașelor din Israel, transmite CNN. „Dictatorul iranian laș stă adânc în buncărul său fortificat și lansează atacuri deliberate asupra spitalelor și clădirilor rezidențiale din Israel”, a declarat ministrul, referindu-se la conducătorul iranian Ali Khamenei. IDF a precizat la rândul ei, citată de Reuters, că a eliminat până acum două treimi din totalul lansatoarelor de rachete ale Iranului, care însă mai are încă peste 100 de lansatoare.
Tot Reuters consemnează că „Vladimir Putin și Xi Jinping au discutat telefonic și au condamnat Israelul pentru atacurile asupra Iranului”, acuzându-l că a violat Carta ONU și dreptul internațional. Și regimul totalitar din Coreea de Nord a luat atitudine, denunțând „actul oribil” de agresiune al Israelul, care e o „entitate cancerigenă ce amenință pacea în Orientul Mijlociu”, reține agenția sud-coreeană Yonhap. Acestui cor diplomatic al regimurilor dictatoriale i s-a alăturat și președintele turc Recep Tayyip Erdogan, citat de ziarul spaniol La Razon: „E perfect natural, legitim și legal ca Iranul să se apere împotriva banditismului și terorismului de stat al Israelului”, condus de Benjamin Netanyahu, care „l-a depășit cu mult pe tiranul Hitler în crima de genocid”.
Ziarul israelian The Jerusalem Post expune vasta rețea de organizații teroriste întreținute de teocrația șiită în vecini, care sunt implicate într-un „război de influență, eroziune și încercuire lentă” a cărui țintă principală nu e de fapt Israelul (un obiectiv mai degrabă simbolic), ci întreaga lume arabă. „În vreme ce statele arabe investesc în modernizare, Iranul investește în martiriu, ideologie și conflict asimetric. Fiindcă revoluția iraniană nu-și dorește vecini. Își dorește vasali.”
Două publicații de la antipozi propun o soluție mai degrabă idealistă. Brazilianul O Globo întreabă retoric „de ce Israelul poate avea bomba atomică, dar Iranul nu”, răspunzând totuși că „ideal ar fi un Orient Mijlociu fără arme nucleare”, deși articolul nu conține vreo idee practică pentru a se ajunge acolo. Cotidianul israelian Haaretz invocă o propunere mai veche a lui Barack Obama privind un „Orient Mijlociu fără arme nucleare”, care ar implica totuși o improbabilă „colaborare între israelieni și iranieni”. Pe de altă parte tot Haaretz admite că și argumentul contrar – „o țară încercuită de inamici ostili nu-și poate permite să renunțe la arma nucleară” – are un merit. În The New York Times editorialistul conservator Bret Stephens îi propune lui Trump o altă strategie, în doi pași: bombardarea de către SUA a siturilor nucleare pe care Israelul nu le poate distruge cu propriile arme, urmată apoi de clasica „propunere care nu poate fi refuzată”. Aceasta ar prevede din partea Iranului abandonarea – perfect verificabilă – a programului nuclear și a organizațiilor teroriste pe care le controlează în străinătate. În schimb Iranul ar primi ridicarea majorității sancțiunilor economice și garanții privind integritatea infrastructurii economice vitale, dacă nu chiar încetarea oricăror bombardamente.
Editorialul din The Financial Times se ocupă de dilema lui Trump: să intervină militar sau nu. Fiindcă în cazul intervenției există un „risc clar” de „derapaj al misiunii” spre „schimbarea de regim”, în condițiile în care toate intervențiile occidentale în acest sens în Orientul Mijlociu au „eșuat lamentabil”. Soluția cea mai bună ar fi tot diplomația, conchide ziarul britanic, deși nu prea convingător: „oricât de improbabilă ar putea părea acum acea perspectivă”. The Guardian are preocupări similare: „schimbarea de regim pare o idee bună. Dar dacă ne uităm la istorie e aproape imposibilă”. „Nimeni nu se îndoiește de nocivitatea guvernului iranian, dar dacă uităm tragediile intervențiilor trecute vom repeta aceleași greșeli.” Într-un articol care altfel critică dur Israelul, francezul Le Nouvel Obs admite și că „nici un om cu bun simţ nu-i va plânge soarta regimului foarte autocratic și detestabil de la Teheran, extrem de slăbit din punct de vedere geopolitic și în mare măsură renegat de propriul popor, pe care nu-l mai poate guverna prin frică”. Publicația israeliană Ynet News e mai optimistă: „răsturnarea regimului teocratic pare posibilă și ar trebui s-o încurajăm”. Cu regimul deja zdruncinat de loviturile militare, Israelul ar trebui să i se adreseze direct poporului iranian, îndemnându-l să se elibereze. Săptămânalul britanic The Spectator e chiar mai categoric: schimbarea de regim nu e numai posibilă, ci e „unica soluție pentru problema iraniană”. Conflictul în curs se poartă de fapt între „două sisteme de guvernare și două viziuni opuse în privința regiunii”. Iranul urmărește hegemonia regională, regim islamist și război perpetuu contra Occidentului; tabăra opusă, simbolizată de Israel, tinde spre dezvoltare economică, modernitate și pluralism. Revista americană Foreign Policy ne explică însă ce poate însemna o schimbare de regim în Iran. Acesta „se va transforma dintr-un actor ideologic într-un stat autoritar ghidat de interesul național. Va fi definit nu de islam, ci de civilizația iraniană. Va căuta dezvoltare economică, nu căi de a-și exporta revoluția. Va încerca să facă cu Vestul comerț, nu război. Va fi condus de oligarhi și generali, nu de clerici și ideologi. Pe scurt, va semăna cu cei mai mulți dintre vecinii lui din lumea arabă”.
Publicația franceză L’Express consideră că „războiul dintre Israel și Iran e mană cerească pentru stăpânul Kremlinului”. Vladimir Putin „își freacă mulţumit mâinile. Atacurile israeliene cresc prețurile țițeiului, [iar] livrările de țiței iranian ar putea fi tot mai perturbate. Încotro se va îndrepta China, cel mai mare client al Iranului? Probabil spre Moscova. Prin urmare Putin are tot interesul să mențină războiul în plină desfășurare”. Britanicul The Telegraph crede, din contră, că Putin e „mai vulnerabil ca oricând”, dat fiind că, „la nici un an de la căderea regimului Assad în Siria, Rusia e pe cale să-și piardă încă un aliat vital în regiune”. Practic „poziția lui Putin în regiune e în pericol să sufere un colaps accelerat”. Revista Foreign Affairs încearcă să explice de ce continuă Putin lupta în Ucraina, deși războiul nu-i merge bine, iar Trump tocmai i-a oferit o cale de ieșire cu păstrarea aparențelor. Răspunsul, foarte pe scurt, ar fi că Putin „va opri războiul din Ucraina doar atunci când va fi sigur că victoria e imposibilă”.
Între timp Europa se pregătește pentru Consiliul NATO de la finalul lunii, care se va axa pe evoluția relației transatlantice și suplimentarea bugetelor militare. Ziarul spaniol 20 Minutos informează că „Slovacia amenință că va părăsi NATO dacă la Haga se va conveni creșterea cheltuielilor militare”, precizând că premierul Robert Fico, „un soi de cal troian al Rusiei în Occident”, a criticat planurile „războinice” ale alianței și cheltuielile pe care le-ar implica pentru țara sa. Populistului Fico i s-a alăturat și socialistul spaniol Pedro Sanchez, care a trimis la NATO o scrisoare în care afirmă că se va opune creșterii cheltuielilor militare la 5% din PIB”, a anunțat joi televiziunea spaniolă de stat TVE. Săptămânalul britanic The Economist observă că Europa are însă o problemă mai complexă de atât: chiar și cu un buget militar generos și un arsenal asemenea, i-ar putea fi dificil să găsească oamenii necesari. Paradoxul e acela că „proiectul păcii” sinonim cu proiectul european a funcționat atât de bine încât mentalitatea pacifistă i-ar putea împiedica pe europenii contemporani să meargă la luptă. Economist își imaginează chiar și cum ar putea lua continentul peste picior un inamic imaginar: „Frumoase tancuri ai tu acolo, Europo – dar are cine să ți le conducă?”/asuba
(Andrei Suba, RADOR)
