Autor : Daria Scoruș, FJSC
În România secolului al XIX-lea, limba franceză nu era doar un indiciu vădit al rafinamentului. Era un cod cultural, o declarație de intenție europeană, o punte între visul de modernizare și realitatea unei țări aflate în căutarea propriei sale vocații în concertul națiunilor. Pentru elitele din Țara Românească și Moldova, să vorbești franțuzește însemna să ieși din provincialism, să te apropii de ideile noi care modelau Europa și să îți imaginezi o altfel de lume, una în care meritul, educația și dreptul puteau înlocui vechile ierarhii fanariote.
Franța era atunci, pentru români, mai mult decât un model: era un orizont al posibilităților. Tinerii care mergeau la Paris pentru studii reveneau cu diplome și cu o altă înțelegere a culturii urbane. Din aceste influențe s-a născut statul român modern: coduri civile inspirate din dreptul francez, o rețea de învățământ superior configurată după modelul occidental, o clasă politică educată în ideea reprezentativității și a rațiunii ca fundament al guvernării.
În marile orașe ale României, franceza depășea latina din Roma târzie prin prezența sa ca simbol al statutului social și limbaj al conversațiilor. Aceasta se regăsea în cafenele, biblioteci, saloanele boierești și manualele școlare, reprezentând o componentă esențială și discretă a procesului de modernizare al societății românești.
Nici regimul comunist nu a reușit să rupă această filiație, deși a încercat. Politicile izolaționiste și controlul cultural strict au făcut ca limba franceză să devină o oază de libertate intelectuală. Profesorii pregătiți înainte de război au transmis mai mult decât o limbă străină, au insuflat un mod de a gândi bazat pe claritate, autonomie și spirit critic.
Relația diplomatică privilegiată cu Franța, mai ales după anii ’60, a oferit un spațiu de cooperare culturală rar într-o Europă împărțită de Cortina de Fier. Vizita lui Nicolae Ceaușescu la Paris, în 1970, a fost o reafirmare a unei legături care supraviețuise dincolo de regimuri aspre.
După 1989, odată cu reintrarea României în circuitul lumii occidentale, legătura cu francofonia a fost reactivată în mod oficial. Aderarea la Organizația Internațională a Francofoniei în 1993 a reprezentat o reafirmare a unei moșteniri culturale. România a fost prima țară din fostul bloc estic care a făcut acest pas și a pus în valoare o identitate care traversase istoria cu brio.
În 2006, Bucureștiul a devenit pentru câteva zile inima francofoniei mondiale, găzduind al XI-lea Summit al Francofoniei. Tema evenimentului, „Tehnologie, educație, diversitate culturală”, deschidea o nouă pagină în relația dintre limbi, culturi și identități. Francofonia devenea un spațiu viu de dialog, inovație și respect pentru pluralism.
Francofonia își găsește forța în capacitatea de a genera comunități care împărtășesc un ideal al diversității culturale. Nu e vorba doar de limbă, ci de o viziune asupra lumii în care identitatea este, indiscutabil, relațională. Pentru România, francofonia înseamnă mai mult decât un vestigiu al trecutului, este o parte vie a propriului ADN istoric. Nu doar trecutul o cere, ci și prezentul.
RADOR – 4 iulie
