Potrivit participanților la un sondaj INSCOP, majoritatea românilor consideră că în așa-numita „epocă de aur” a lui Ceaușescu, țara avea mai multă grijă de cetățenii săi, iar între aceştia exista o cooperare mai strânsă.
66,2% dintre respondenți consideră că Ceaușescu a fost un lider bun, în timp ce doar 24,1% au exprimat o opinie negativă.
Şi regimul comunist pare să beneficieze de o reputație bună în sondaj: 55,8% dintre respondenți au spus că a fost destul de bun pentru România, în timp ce doar 34,5% nu au fost de acord.
Marea majoritate a respondenților sunt pe deplin conștienți de lipsa de libertate din timpul erei comuniste: 80% au spus că nu era libertate, în timp ce 9% cred că atunci exista mai multă libertate.
Datele au fost colectate prin intermediul interviurilor telefonice pe un eșantion de 1.505 persoane cu vârsta peste 18 ani.
Cu comunismul represiv și mână de fier al lui Ceaușescu, acesta a fost singurul regim din Europa Centrală care s-a încheiat cu vărsare de sânge la sfârșitul anilor 80.
Rezultatul este șocant pentru o țară membră a UE și NATO. Mulți din România cred că acesta se datorează memoriei selective și nostalgiei pentru vremuri mai simple, recent reaprinse de propaganda rusă.
Declinul și căderea
Nicolae Ceaușescu a condus România comunistă din 1965 până în decembrie 1989, când regimul său a fost răsturnat într-o revoluție de zece zile, la doar o lună după căderea Zidului Berlinului.
Erau ultimele luni ale Războiului Rece. Regimurile comuniste din Europa Centrală și de Est treceau prin schimbări drastice sau cădeau pașnic unul după altul, marcând sfârșitul ordinii de la Ialta: Ungaria, Polonia, Germania de Est.
Pe 21 decembrie, după zile întregi de represiune violentă în orașul Timișoara, din vestul țării, dictatorul urma să se adreseze în faţa a 100.000 de susținători care mărșăluiau spre centrul orașului București. Cu toate acestea, pe neașteptate, în câteva minute aplauzele s-au transformat în huiduieli, deoarece românii erau sătui de anii de sărăcie și represiune din partea regimului comunist.
Forțele represive au deschis focul asupra protestatarilor, iar 24 de ore mai târziu, Ceaușescu și soția sa, Elena, au fost nevoiți să fugă în grabă din capitală. Fugind din București, Ceaușescu și soția sa, Elena, au fost capturați și apoi executați de armată și de noua conducere politică revoluționară pe 25 decembrie 1989, la Târgoviște, la aproximativ 70 de kilometri de capitală.
Conform relatărilor oficiale, după un proces sumar de o oră, un tribunal militar a pronunțat sentința la moarte, ordinele fiind date de Consiliul Frontului Salvării Naționale, un organism executiv de urgență, a cărui creare fusese anunțată pe 22 decembrie, a doua zi după izbucnirea revoltelor din București și evadarea lui Caauşescu din Piața Palatului, actuala Piață a Revoluției.
Revolta de la Timișoara, scânteia care a aprins flacăra
Pe 16 decembrie 1989, minoritatea maghiară din orașul Timișoara, din vestul țării, a organizat un mic protest împotriva regimului Ceaușescu pentru măsurile represive luate împotriva pastorului protestant de etnie maghiară László Tőkés, din cauza criticilor aduse sistemului politic comunist la televiziunea maghiară.
Acesta a fost sămânța revoltei. Populația orașului s-a alăturat micului protest, însuflețindu-l într-o adevărată revoluție anticomunistă. Manifestanții au luat cu asalt sediul local al Partidului Comunist și au distrus simbolurile cultului personalității lui Ceaușescu.
Pe 17 decembrie, armata și temuta poliție politică a Securității au deschis focul asupra demonstranților, provocând zeci de victime, în timp ce întregul oraș se revolta împotriva regimului. Pe 20 decembrie, după trei zile de represiune violentă, armata s-a retras, iar orașul a fost eliberat de comunism.
Ecoul revoltei de la Timișoara s-a răspândit în toată țara, deschizând calea sfârşitului regimului.
Distopia sistematizării
Cauzele care au dus la căderea regimului Ceaușescu au fost determinate atât de factori externi, cât și interni, cum ar fi apusul Războiului Rece și povara insuportabilă a autocrației comuniste impusă de familia Ceaușescu și cercul său de putere.
La sfârșitul anilor 1980, poporul român era epuizat de un deceniu de restricții economice și de represiune crescândă a libertăților fundamentale de către un regim bazat pe un cult al personalității. Propaganda îl numea pe Ceaușescu „Geniul din Carpați”, sau pur și simplu „Conducătorul”, același titlu folosit de Ion Antonescu, liderul regimului fascist românesc în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Nicolae Ceaușescu a profitat de cutremurul distructiv din 1977 pentru a începe construirea unei noi Românii inspirate de principiile a doi lideri comuniști, Mao Zedong din China și Kim II Sung din Coreea de Nord, bunicul lui Kim Jong Un.
Aşa a început așa-numita sistematizare, o planificare a infrastructurii urbane și agricole destul de distopică, care trebuia să deschidă calea pentru colectivizarea completă a societății românești.
Au fost demolate sate şi orașe vechi – planificarea urbană a Bucureștiului, Banatului și Transilvaniei a fost dată peste cap – iar populații întregi au fost strămutate cu forța pentru a crea noi centre rurale și industriale bazate pe modele de producție inspirate de China lui Mao.
Marele plan al lui Ceaușescu era nesustenabil din punct de vedere economic pentru o populație săracă, cu tradiții central-europene, și pentru o țară împovărată de o datorie externă importantă.
Consecința evidentă a fost creșterea nemulțumirii populare, iar regimul a căutat să înăbușe această nemulțumire prin intensificarea represiunii împotriva oricărei forme de disidență, sau chiar împotriva simplelor critici. Opoziția clandestină îl numea „Dunărea gândirii”, batjocorind ideile sale sociale, economice și politice iraționale.
Represiunea aspră și distopia
Regimul a stabilit un control strict asupra societății prin intermediul Departamentului Securității Statului (Securitatea, o forță de poliție politică stalinistă), care avea o rețea vastă și extinsă de informatori.
Toate comunicările erau interceptate și monitorizate, în timp ce toate mașinile de scris din țară erau înregistrate de serviciile de securitate.
Securitatea avea libertate deplină de a tortura și elimina oponenții, chiar și în străinătate. Artiștii și intelectualii erau persecutați sistematic, la fel și minoritățile etnice.
Regimul a interzis contracepția (inclusiv prezervativele) și avortul, nu din motive religioase sau morale, ci exclusiv pentru a crește populația și viitoarea forță de muncă. Femeile însărcinate erau monitorizate cu stricteţe de autorități.
Un dictator cu multe fețe
Cu toate acestea, Nicolae Ceaușescu s-a bucurat de respect politic pe scena internațională până la începutul anilor 1980. Occidentul îl considera o voce independentă (în raport cu Moscova) în cadrul Pactului de la Varșovia. România lui Ceaușescu a fost singura țară din alianța militară socialistă care nu a trimis trupe în Cehoslovacia pentru a suprima Primăvara de la Praga.
De la sfârșitul anilor 1960, România a dezvoltat o politică externă care s-a abătut adesea de la liniile generale dictate țărilor socialiste de Uniunea Sovietică. Acest lucru i-a permis lui Nicolae Ceaușescu să stabilească relații politice atât cu Occidentul, cât și cu China lui Mao, o țară comunistă opusă Moscovei.
Dictatorul român a fost cel care a contribuit la pașii preliminari care au dus la marea apropiere dintre China lui Mao și Zou En Lai și Statele Unite ale lui Richard Nixon și Henry Kissinger.
Această politică globală a permis României să obțină credite externe de la băncile occidentale, până în punctul în care a fost una dintre puținele țări socialiste care au devenit membră a FMI la începutul anilor 1970. În 1974, România a fost singura țară socialistă care a semnat un tratat tarifar preferențial cu Comunitatea Europeană, care ulterior a devenit UE.
Șocul petrolier din 1972 i-a conferit României o putere relativă pe piețele internaționale. Țara era un mic producător de țiței și avea acorduri preferențiale cu Iranul și Irakul. Prețul petrolului a adus multe beneficii politicilor lui Ceaușescu.
În anii 1970, acesta a permis regimului să urmeze politici expansioniste, cu beneficii aferente pentru populație, care, pentru prima dată în istoria sa, a avut acces la consumul de masă și la un stat social destul de generos.
De la începutul anilor 1980, scăderea prețurilor petrolului și măsurile economice greșite au constrâns țara să ia măsuri severe de austeritate, cu scopul de a-și anula datoria externă.
Rezultatul a fost o scădere a productivității și o sărăcire masivă, într-un context de represiune politică dură, un amestec exploziv care a dus la sfârșitul violent al regimului, în 1989.
Articol de Sergio Cantone & Euronews Romania
Traducerea: Cătălina Păunel
EURONEWS (Italia) – 25 iulie
