Episodul II
Ion Iliescu: ”Miercurea Ciuc, unde se improvizase ceva, apoi la Caracal şi apoi la Târgu Jiu. Deci au fost anii în care l-am tot vizitat la închisoare pe taică-meu. L-am cunoscut când aveam vreo şapte ani şi am trăit fără părinţi în toată copilăria mea.
Copilăria mi-am petrecut-o alături de bunicii din Olteniţa. Pe taică-meu, care era divinizat la noi în familie, pentru că era un om de o integritate recunoscută de toată lumea şi un om cu calităţi deosebite… şi toată lumea îl iubea, şi am trăit în cultul acestei personalităţi de om care îşi consacrase viaţa unei cauze. Cauze care? Cauza celor mulţi, celor amărâţi, celor nepăstuiţi … oameni care erau supuşi şi în plan economic şi în plan politic tituror represiunilor posibile. Aşa l-am cunoscut şi aceasta mi-a insuflat o anumită adeziune la ideile de dreptate socială. Asta m-a -… din tinereţe. În proces ei au fost apăraţi de Maurer. Aşa l-am cunoscut pe Maurer în 1939 ca apărător al tatălui şi al tovarăşilor lui din proces.”
Octavian Silivestru: ”În timpul procesului, dumneavoastră eraţi tânăr, din familie…. aţi luat legătura cu avocatul. Aţi stabilit o strategie de apărare?”
Ion Iliescu: Maurer o făcea, tot ca om de partid. Erau câţiva avocaţi care erau membri de partid, Pătrăşcanu a fost şi avocat care pleda în procese pentru apărarea unor oameni. Aici un mic episod apropo de…. eu nu l-am cunoscut pe Pătrăşcanu. L-a cunoscut mama mea care a şi lucrat cu el, a avut legături pe linie de mişcare… era în Apărarea Patriotică.
În Olteniţa un vecin de-al nostru era cel mai bun lăutar din oraş. El cânta la restaurantul central al oraşului. Olteniţa antebelică era legată de activitatea portuară. De jur împrejur erau câmpurile moşierilor exportatori de cereale…. şi erau o serie de familii de moşieri în zona respectivă. Activitatea portuară – se încărcau şlepurile cu grâu şi descărcau şlepurile cu piatră şi lemn pentru localitate. Asta a făcut ca în oraş să apară un număr de magazii de cereale ale negustorilor de ceraele. Deci erau moşierii care produceau. În oraş cam o treime din populaţie erau căruţaşii – oamenii cu căruţe. Acolo, activitea era susţinută mai ales de aceste activităţi. Mergeau în câmp să transporte cerealele care erau recoltate, să le aducă în magaziile de cereale din oraş. Şi apoi când veneau şlepurile să ducă cerealele de la magazii în port, şi apoi să transporte ce se aducea pentru oraş.
Eu aveam vreo doi vecini cu căruţe şi eram prieten cu copiii lor. Pe lângă toate aceste magazii, erau foarte multe cârciumi. De aceea ţigănimea oraşului, care era cam apropiată… era cartierul unde eram şi noi, avea două categorii de oameni. Erau ţiganii mai emancipaţi, lăutarii, care aveau un dever bun la toate aceste cârciumi şi erau ţiganii muncitori care trăiau cel mai prost. Erau doi care aveau fierării, alţii lucrau lemn…. meseriaşi, erau ţiganii muncitori meseriaşi … muncitori în fier, muncitori în lemn, spoiau tingiri… cum se spunea pe vremea ceea… erau vase din cupru pe care ei le …. adică era oameni … Ei creşteau şi bivoliţe şi vindeau lapte de bivoliţă. Dar erau cei mai nenorociţi. Trăiau în zona cea mai periferică, în nişte cocioabe nenorocite, vai de mama lor! Pentru că pe urmă s-au schimbat datele problemei, după război când a dispărut această activitate portuară. Au apărut alte activităţi şi de atunci au dispărut cârciumile şi au intrat în declin lăutarii. Şi în schimb, foştii ţigani muncitori, meseriaşi s-au angajat la Şantierul naval, femeile la o filatură de bumbac, ş.a.m.d….
Dar atunci, în ’39, Nea Mielu, vecinul nostru, cânta la un restaurant din centrul oraşului. Venise un nou comisar în oraş, un tip mai fercheş, mai tânăr şi care făcea pe dandy, pe Don Juan-ul oraşului. Şi într-o seară a venit cu o muieruşcă la restaurant. Şi cânta Nea Mielu. Nea Mielu era un bărbat bine făcut şi un foarte bun interpret. Ce i s-a părut comisarului…. enervat, s-a ridicat de la masă cu muieruşca lui, a trimis un sergent să-l ia pe Nea Mielu. L-a ţinut toată noaptea la Chestura poliţiei, l-a bătut… A venit omul acasă zdrenţuit, însângerat. A produs o mare emoţie pe stradă această chestiune! Eu în ’39 eram la Bucureşti, locuiam cu maică-mea . Bunică-mea care era şi ea o femeie foarte dârză, impresionată de această chestiune, l-a sfătuit să se ducă la Mărioara, adică la maică-mea. A venit Nea Mielu la Bucureşti şi maică-mea s-a dus cu el la Pătrăşcanu. Pătrăşcanu l-a apărat, a organizat un proces şi a câştigat procesul. Şi a obţinut evacuarea din Olteniţa a comisarului Bujor. Aceste fapte mi le-a relatat Nea Mielu peste ani. Lucram la Timişoara, deci era după ’71, el era pensionar şi a trecut pe la Timişoara şi m-am trezit cu el în vizită. Şi mi-a relatat această poveste a lui, că eu nu mai ţineam minte, ştiam ceva de la bunică-mea, dar nu mai ţineam minte episodul. Dar el mi l-a relatat cu toate detaliile şi [era] impresionat de figura lui Pătrăşcanu care l-a apărat gratuit, fără să-i ceară un ban! Asta l-a impresionat… Pe urmă, cum l-a primit Pătrăşcanu., l-a primit la el în casă. O casă de intelectuali bine aşezaţi. Maniera cum discuta cu el, respectul faţă de el, cum a pledat pentru el în proces. Şi a spus: „Mare domn, acest domn Pătrăşcanu!” Aceasta a fost aprecierea lui. Asta ca o paranteză.
Octavian Silivestru: Mi-aţi spus că dumneavoastră v-aţi dus la tatăl dumneavoastră la închisoare şi mai târziu în lagărul de la Tg. Jiu. Să ne povestiţi câteva amănunte. Mie nu îmi este clar: avea dreptul la vizită o dată pe lună sau pur şi simplu vă duceaţi la noroc şi dacă….
Ion Iliescu: Erau programate nişte vizite, dar nu puteam să mergem…. am mers în vacanţe…. în vacanţele de Crăciun, de Paşte şi în vacanţele mari. Prima dată l-am vizitat la Caracal. Acolo l-am văzut pe profesorul Constantinescu-Iaşi, care era împreună cu ei. Atunci am mers împreună cu maică-mea. De prin ’41 – ’42 maică-mea a fost obligată să intre şi ea în clandestinitate. Eu am rămas la o mătuşă, la sora tatălui meu care era soţia unui lucrător la Abatorul din Bucureşti, de pe Calea Văcăreşti. Acolo am şi locuit în anii războiului .
Şi ulterior am mers la Tg. Jiu şi cu bunică-mea şi cu mătuşă-mea la care locuiam. Că eram puştan …. 12 ani… 13 ani…. inclusiv în ’44 când fuseseră bombardamentele, îmi amintesc că eram în tren…. noaptea, alarmă antiaeriană, ne-am dat jos din tren cu toţii până ce au trecut avioanele americane care ne tot bombardau. La Târgu Jiu, în lagăr, am cunoscut multe persoane care au fost în acelaşi timp … el a fost împreună cu Athanase Joja, filozof… Prezenţa unor intelectuali de marcă dădea o anumită ţinută şi deţinuţilor noştri care se instruiau în acest timp. L-am văzut pe Grigore Preoteasa. Era tânăr, era din grupul tinerilor. Acolo s-a cunoscut cu soţia sa, cu care eu am rămas în relaţii amicale până a decedat şi ea. Şi acolo veniseră părinţii lui Grigore Preoteasa ca să-i cunoască soţia. Că au celebrat un fel de cununie la lagăr.
Dar pentru el anii aceştia de temniţă, schingiuiri… îmi amintesc când s-a eliberat, am locuit o vreme lângă Gara Filaret într-o casă a CFR– ului…Într-o seară am observat că se spăla pe picioare într-un lighean. Trecuseră ani de când fusese cercetat de Siguranţă. Avea încă pe picioare nişte pete mari de la bătăile la picioare de la Siguranţa Statului. Noi vorbim acum despre actele de represiune … De când există instituţiile de represiune, au fost brutale, au fost primitive şi au apelat la metode sălbatice împotriva celor încarceraţi. Aşa că taică-meu a suferit toate treburile acestea, ceea ce i-a şi grăbit moartea. El a murit la 49 de ani, în 1945. Şi din păcate a murit … el, un militant devotat şi dezinteresat , a părăsit lagărul în ’44 fiind exclus din partid. Atunci venise Gheorghiu Dej la Târgu Jiu … a pus mâna pe conducerea de partid din lagăr…. Istoria nu o cunosc în detaliu, dar a fost printre cei eliminaţi din partid, şi el şi Joja şi alţii. ”
Octavian Silivestru: ”Nu a contat faptul că a fost în URSS, Gheorghiu Dej era exponentul unei aripi naţionaliste….”
Ion Iliescu: Joja n-a fost în URSS. Nici alţii. Nu aceasta era… Pur şi simplu era lupta pentru putere în partid. Şi el [Gheorghiu Dej] se înconjura de oameni docili lui şi i-a înlăturat pe cei care nu mergeau alături de el. Foriş…. sălbăticia cu care a fost lichidat. Secretarul general de atunci, indiferent de calităţile sau non calităţile lui. Adică, Gheorgiu Dej a început cu nişte metode brutale tipic staliniste de lichidare a adversarilor din partid. A început cu lichidarea adversarilor politici din partid înainte de a trece la lichidarea adversarilor politici din alte partide. Şi taică-meu a fost una din victimele acestei represiuni. El, în lagăr fiind, a avut mari probleme de sănatate. La un moment dat, a avut un blocaj urinar. Speriaţi, cei de la lagăr, am văzut nişte documente pe care le-a procurat maică-mea la un moment dat…. deci doctorul spitalului recomanda internarea urgentă la o clinică de specialitate. Cei de la Târgu Jiu l-au dus la spital la Târgu Jiu … şi -au declinat răspunderea ca să intervină. L-au trimis la Bucureşti. A fost ţinut la Siguranţa Statului, la Poliţia Capitalei aproape o săptămână. Şi nu au făcut o mişcare! Şi l-au trimis înapoi, cu menţiunea că poliţia nu are bani ca să-l interneze, şi întrucât deţinutul nu are bani ca să plătească internarea la spital, l-au trimis înapoi la Tg. Jiu. Şi în situaţia de urgenţă creată, şi-au asumat nişte doctori de la Târgu Jiu răspunderea şi i-au făcut o intervenţie la prostată…. mă rog, la sistemul urinar. Întâmplător, operaţia a reuşit dar starea generală a sănătăţii era foarte gravă, mai ales era cardiac încă înainte de internare în lagăr. Deci, eliberat din lagăr, dar ostracizat ca om, dat afară din partid. Foştii lui tovarăşi de luptă refuzau să-l mai contacteze. Ăsta era climatul nenorocit care şi-a pus amprenta pe urmă asupra evoluţiei…”
RADOR – 5 august
