Autor :Alexandru Eduard Balaci
Introducere
Nu a fost de la început o alegere, ci o serie de evenimente care au determinat alegerea. În ziua de 10 octombrie 1872, Ion Creangă, unul dintre cei mai iubiți autori români, era exclus definitiv din clerul Bisericii Ortodoxe. Evenimentul, care la prima vedere pare un episod disciplinar, a marcat o cotitură majoră în viața sa și a deschis drumul către cariera literară care avea să-l transforme într-un simbol al limbii române și al spiritului popular moldovenesc.
Drumul lui Creangă spre preoție
Ion Creangă s-a născut la 1 martie 1837, în Humulești, județul Neamț, într-o familie de țărani evlavioși. A urmat cursurile școlii de la Broșteni, apoi pe cele de la Târgu Neamț și Fălticeni, continuând la Seminarul de la Socola din Iași, una dintre cele mai importante instituții teologice din Moldova. În 1859, a fost hirotonit diacon la Biserica „Patruzeci de Mucenici” din Iași, iar mai târziu a slujit la alte biserici, inclusiv la Golia.
Creangă era un om viu, curios și cu o fire veselă, greu de încadrat în rigorile rigide ale clerului. Spiritul său liber, iubirea de lume și de oameni l-au adus deseori în conflict cu autoritățile bisericești.
Motivele excluderii din cler
Excluderea lui Creangă din cler nu a fost un act izolat, ci rezultatul unui lung șir de abateri considerate necanonice. Printre acuzațiile aduse se numărau frecventarea teatrului, purtarea necorespunzătoare a veșmintelor, participarea la petreceri și, mai ales, faptul că trăia separat de soția sa. În epocă, aceste fapte erau privite ca scandaluri morale pentru un reprezentant al Bisericii.
În 1871, Creangă fusese deja suspendat temporar pentru „purtări necuviincioase unui slujitor al altarului”. Hotărârea definitivă de excludere, pronunțată la 10 octombrie 1872, venea după o perioadă de tensiuni, dar și de neînțelegeri administrative. Decizia a fost confirmată de Mitropolia Moldovei, iar Creangă a fost îndepărtat din toate funcțiile clericale.
Reacția lui Ion Creangă
Reacția lui Creangă nu a fost una de revoltă publică, ci de resemnare și, poate, de eliberare. După excludere, el a păstrat totuși o legătură discretă cu lumea bisericii, continuând să frecventeze slujbele și să vorbească despre credință, dar fără să-și mai dorească să revină în cler. În scrierile sale, ironia la adresa habotniciei și a ipocriziei religioase este evidentă, dar niciodată nu devine o negare a valorilor spirituale.
De la diacon la scriitor
După excluderea din cler, Creangă a fost numit institutor la Școala Primară de la Trei Ierarhi din Iași, iar mai târziu la alte școli. În această perioadă l-a cunoscut pe Mihai Eminescu, care era revizor școlar. Între cei doi s-a legat o prietenie profundă, care l-a încurajat pe Creangă să-și pună pe hârtie amintirile și poveștile culese din lumea satului.
Primele sale texte au apărut în revista „Convorbiri literare”, iar succesul lor a fost imediat. „Capra cu trei iezi”, „Punguța cu doi bani”, „Soacra cu trei nurori” sau „Fata babei și fata moșneagului” au devenit repede repere ale literaturii române. În 1881, a publicat „Amintiri din copilărie”, una dintre cele mai autentice și emoționante opere din literatura noastră.
Atitudinea sa ulterioară față de religie
Deși nu mai făcea parte din cler, Creangă nu a fost niciodată un adversar al credinței. În scrierile sale, biserica apare ca un element al vieții satului, cu bunele și relele ei. Satira sa vizează mai degrabă ipocrizia și formalismul, nu credința în sine. Prietenii și apropiații săi mărturisesc că a rămas un om credincios și că obișnuia să spună rugăciuni.
Un aspect inedit este faptul că, deși exclus din cler, Creangă purta uneori rasa preoțească din comoditate, iar copiii de la școală îl numeau „popa Creangă”. De altfel, portretul său moral rămâne unul dublu: între vocația de dascăl și cea de povestitor, între umorul lumesc și o moralitate adânc creștină.
Mai puțin știut
Un fapt mai puțin cunoscut este că decizia excluderii sale nu a fost niciodată revocată oficial. Cu toate acestea, după moartea sa, Biserica a recunoscut valoarea morală și educativă a operei sale, iar astăzi Ion Creangă este evocat cu respect chiar și în mediile teologice.
De asemenea, Creangă a fost unul dintre primii scriitori români care au intuit importanța educației populare și a limbii române vorbite. Prin umorul său, prin autenticitatea graiului moldovenesc și prin profunzimea observațiilor, el a oferit o imagine unică a lumii rurale de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Moștenirea lui Creangă depășește literatura: ea vorbește despre libertatea spiritului, despre dreptul de a fi om înainte de a fi funcționar al unei instituții. Într-o epocă a conformismului, Creangă a ales calea sincerității și a creat o operă care luminează, până astăzi, conștiința națională.
Bibliografie
– G. Călinescu – „Viața și opera lui Ion Creangă”, Editura Fundației pentru Literatură și Artă, 1938.
– Constantin Ciopraga – „Ion Creangă”, Editura Tineretului, București, 1962.
– George Munteanu – „Ion Creangă – Structura și semnificațiile operei”, Editura Minerva, 1973.
– Academia Română – „Dicționarul General al Literaturii Române”, vol. II, Editura Univers Enciclopedic, 2005.
– Nicolae Iorga – „Istoria literaturii românești”, București, 1925.
