Introducere
Într-o epocă în care sunetul era încă un miracol tehnologic, iar informația se transmitea mai degrabă prin ziare sau prin viu grai, România intra, în toamna anului 1928, într-o nouă eră: cea a radioului. Era un pas uriaș pentru o țară care, abia trecută prin Marea Unire, își căuta identitatea culturală și modernitatea instituțională.
La 1 noiembrie 1928, ora 17:00, primele cuvinte rostite la microfonul Radiodifuziunii Române aveau să deschidă un capitol fundamental al comunicării moderne: „Alo, alo, aici Radio București!”
Aceste cuvinte, rostite de profesorul Dragomir Hurmuzescu, președintele Consiliului de Administrație al Societății de Difuziune Radiotelefonică din România, au devenit simbolul unui nou început.
Contextul înființării
Radioul românesc s-a născut dintr-o viziune îndrăzneață a elitelor interbelice, dar și dintr-o nevoie de unificare culturală într-o țară care, după 1918, își reconfigura granițele și identitatea.
Primele discuții privind radiodifuziunea publică au început în 1925, când fizicianul Dragomir Hurmuzescu, inventator și profesor la Politehnică, a susținut crearea unui serviciu național de radio. În 1927, a fost adoptată Legea pentru instalarea și folosirea posturilor radioelectrice, care a pus bazele juridice pentru funcționarea Radioului.
La 22 decembrie 1927, s-a înființat Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România (SDR), avându-l ca președinte pe Hurmuzescu și ca director general pe Mihail Jora, reputat compozitor și dirijor.
Primele emisiuni – de la experiment la artă
Programul inaugural din 1 noiembrie 1928 a fost un amestec de solemnitate și entuziasm. După mesajul lui Hurmuzescu, au urmat știri, un buletin meteo, o conferință despre „Importanța undelor hertziene”, recitaluri muzicale și un concert susținut de orchestra Radioului, dirijată de Mihail Jora.
Radioul a devenit rapid un vector cultural: se transmiteau concerte live din Ateneul Român, se difuzau piese de teatru radiofonic, au fost lansate emisiuni educative și științifice.
O instituție a culturii românești
În perioada interbelică, Radioul Public a atras unele dintre cele mai mari spirite ale timpului. La microfon au vorbit Nicolae Iorga, Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi, Octavian Goga, Gala Galaction, Lucian Blaga, Camil Petrescu și Mihail Sadoveanu.
Prin vocea lor, radioul devenea un instrument de educație și de formare națională.
Rolul social și simbolic
Radioul a fost, din primii ani, o forță unificatoare într-o țară diversă și adesea fragmentată regional. În sate unde ziarele ajungeau rar, oamenii se adunau seara în jurul unui aparat de radio pentru a asculta știrile, muzica și poveștile citite de crainici precum Petre Stavrescu sau Maria Filotti.
Între cultură, politică și propagandă
Anii ’30 au adus și primele tensiuni între libertatea editorială și presiunile politice. În 1937, Radioul a intrat sub controlul Ministerului Propagandei Naționale, iar în 1938, după instaurarea dictaturii regale, s-a intensificat controlul conținutului.
Totuși, chiar și în aceste condiții, Radioul a reușit să mențină un standard cultural ridicat, difuzând opere integrale, concerte simfonice și cursuri universitare radiofonice.
O voce în lume
Până în pragul celui de-Al Doilea Război Mondial, Radioul Public devenise nu doar un mijloc de informare, ci și un simbol al modernității României.
În doar un deceniu, Radioul reușise ceea ce nicio altă instituție nu izbutise: să aducă țara întreagă în jurul unei singure voci.
Autor: Alexandru Eduard Balaci
Bibliografie
– Arhivele Societății Române de Radiodifuziune – fondurile 1928–1939
– C. Mureșan, Istoria Radioului Românesc, Editura Humanitas, 2003
– Ion Cristian Brânzei, Radioul în România interbelică, Editura Enciclopedică, 2012
– Mihail Jora, Amintiri din primii ani ai Radioului, manuscris SRR
– Nicolae Iorga, conferințe radiofonice, Arhiva Sonoră SRR
– Arhiva Națională de Filme – secțiunea „Radio și imagine în perioada interbelică”
– Colecția revistei „Radiofonia”, anii 1929–1938
