Tensiunile din jurul Groenlandei au căpătat, în ultimele zile, un contur tot mai clar în presa internațională, pe fondul declarațiilor repetate ale lui Donald Trump privind dorința de a aduce insula arctică sub control american. France 24 relatează despre întâlnirea de la Casa Albă dintre miniștrii de externe danez și groenlandez și vicepreședintele american JD Vance. Aceasta s-a încheiat fără rezultate concrete, dar a fost descrisă drept „marcată de diferențe fundamentale”, ministrul danez recunoscând deschis că poziția americană nu s-a schimbat. Publicația amintește tonul dur din ultimele zile al președintelui american, care a afirmat repetat că „Groenlanda este foarte importantă pentru securitatea națională” și a sugerat că Danemarca nu ar putea face față singură unei amenințări ruse sau chineze.
EL PAÍS observă că declarațiile lui Trump declanșează un reflex de solidaritate în capitalele europene, unde se vorbește deja despre „reacții în lanț fără precedent” în cazul unei tentative de anexare. Cotidianul spaniol subliniază că, după luni de tensiuni transatlantice, liderii europeni nu mai tratează aceste afirmații ca pe niște simple provocări. Emmanuel Macron evocă încălcarea suveranității unui stat aliat, Ursula von der Leyen reamintește că Groenlanda „aparține poporului său”, iar Consiliul Europei avertizează asupra unei posibile încălcări directe a dreptului internațional.
Această solidaritate declarativă începe însă să capete și o dimensiune practică. LA LIBRE BELGIQUE relatează că Franța a trimis deja o primă echipă de militari în Groenlanda și urmează să desfășoare, „în zilele următoare”, mijloace terestre, aeriene și maritime suplimentare. Emmanuel Macron insistă pe ideea unei prezențe ferme, dar fără escaladare, prezentată ca un gest de sprijin față de un stat suveran. La Copenhaga, mesajul rămâne neschimbat: poziția daneză este fundamental diferită de cea exprimată de președintele american.
În paralel cu mobilizarea europeană, presa americană începe să dezvăluie fisuri chiar în interiorul Washingtonului. THE HILL arată că senatori republicani importanți se declară gata să blocheze orice tentativă de ocupare a Groenlandei prin forță militară, avertizând că un asemenea gest ar submina NATO și ar avantaja Rusia în războiul din Ucraina. Opoziția nu este doar politică, ci și publică: un sondaj citat indică un sprijin extrem de scăzut în rândul americanilor pentru folosirea forței.
Pe un ton mai tranșant, THE NEW YORK POST merge dincolo de analiza instituțională și atacă frontal ideea însăși a „dobândirii” Groenlandei. Într-un editorial, publicația califică demersul drept o divagație inutilă, avertizând că presiunea asupra Danemarcei riscă să slăbească una dintre cele mai solide alianțe din istoria modernă. Ziarul notează că Washingtonul ar putea obține cooperare strategică – baze, acces, resurse – fără a pune sub semnul întrebării suveranitatea insulei.
De la Moscova, criza privind Groenlanda este privită ca o problemă de maximă îngrijorare. „În loc să desfășoare o activitate constructivă în cadrul instituțiilor specializate existente, în primul rând Consiliul Arctic, NATO a pornit pe o cale de militarizare accelerată a Nordului”, citim în Izvestia. „Rusia își menține în mod constant poziția conform căreia Arctica ar trebui să rămână un teritoriu al păcii, dialogului și cooperării egale. Acest lucru este deosebit de important în lumina schimbărilor climatice, a topirii gheților, a importanței strategice crescânde a regiunii și a oportunităților emergente pentru dezvoltarea rutelor de transport și dezvoltarea durabilă a resurselor”.
De o parte și de alta a Atlanticului, presa pare să fie de acord asupra unui lucru: miza reală nu este doar Arctica, ci viitorul relațiilor dintre aliați.
Într-o lume plină de incertitudini militare, ANSA pune reflectorul pe momentul în care solidaritatea se transformă în doctrină și buget. Emmanuel Macron avertizează că „ne aflăm în raza de acțiune a Rusiei” și invocă drept exemplu racheta Oreșnik, sugerând că Europa trebuie să se doteze cu „arme noi” care „pe termen scurt vor schimba situația”.
Președintele francez cere o creștere a bugetului militar cu 36 de miliarde de euro până în 2030 și o revizuire a legii planificării militare, de adoptat „până pe 14 iulie”. Cu alte cuvinte, nu e doar reacție la o criză punctuală, ci încercarea de a fixa un nou ritm european al apărării – pe termen lung.
Dacă ANSA descrie „întărirea” unei alianțe vechi (Europa/NATO) sub presiunea Rusiei, EURONEWS arată cum, în Indo-Pacific, logica descurajării produce alianțe noi sau pachete suplimentare de cooperare. Japonia și Filipinele semnează un acord logistic care permite partajarea de provizii civile și militare – muniție, combustibil, alimente și alte bunuri esențiale – tocmai pentru a „consolida descurajarea” în fața Chinei și pentru a crește pregătirea în situații de urgență. Euronews insistă pe dublul limbaj al pactului: „pe de o parte, este vorba despre securitate și tensiuni („amenințarea tot mai mare a Chinei”, disputele din Mările Chinei de Est și de Sud, referințele la Taiwan); pe de altă parte, acordul este ambalat și ca instrument pentru dezastre naturale, misiuni ONU și exerciții comune. Mai mult, publicația remarcă legătura noului document cu unul deja existent: Acordul de Acces Reciproc (semnat în 2024, în vigoare din septembrie anul trecut), care permite desfășurarea de forțe pentru exerciții comune. Noul pas e, deci, o piesă suplimentară într-o arhitectură care se consolidează treptat – exact cum, în Arctica, exercițiile și prezența aliată sunt prezentate drept „normalizare” a vigilenței.
Presa internațională descrie Iranul ca pe un stat aflat într-un moment de ruptură, prins între cea mai amplă revoltă populară din istoria Republicii Islamice, o represiune extrem de violentă și o presiune externă în creștere, în special din partea Statelor Unite.
Euronews fixează cadrul imediat al reacției americane. Potrivit publicației, Washingtonul a impus sancțiuni oficialilor iranieni din aparatul de securitate și rețelele financiare ale regimului, acuzați că au orchestrat reprimarea protestelor și au spălat miliarde de dolari provenite din vânzările de petrol. Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, vorbește despre „cele mai mari proteste antiguvernamentale din istoria Republicii Islamice” și afirmă că Statele Unite „susțin cu fermitate poporul iranian în căutarea sa de libertate și dreptate”. Lista sancțiunilor îi include pe responsabili direcți ai represiunii, dar și o vastă infrastructură de „shadow banking”, care ar fi permis regimului să-și finanțeze aparatul represiv în timp ce populația se confruntă cu colaps economic.
Le Monde mută accentul asupra discursului oficial de la Teheran, comentând contrastul dintre acuzațiile organizațiilor pentru drepturile omului și mesajul autorităților iraniene, care susțin că pe străzi „calmul a revenit” și că regimul deține „controlul total” asupra situației. În paralel, Donald Trump afirmă că a fost informat din surse iraniene că „uciderile au încetat” și că execuțiile planificate nu ar mai avea loc, deși sistemul judiciar iranian continuă să vorbească despre procese „rapide” și pedepse exemplare pentru zecile de mii de persoane arestate.
Între amenințarea intervenției americane și amânarea ei, cotidianul francez notează și amploarea reală a represiunii: potrivit ONG-ului Iran Human Rights, cel puțin 3.428 de protestatari au fost uciși, un bilanț fără precedent în ultimele decenii. „Închiderea internetului, limitarea comunicațiilor și mobilizarea simbolică a regimului, prin marșuri și funeralii ale „martirilor”, completează tabloul unei puteri care încearcă să recâștige controlul prin forță și propagandă”.
Cu același accent pe incertitudinea strategică, La Stampa notează că Administrația Trump clamează că masacrul a fost oprit, dar insistă că „vom monitoriza și vom verifica”, în timp ce evacuează o parte din personalul din bazele sale din Orientul Mijlociu. În același timp, Iranul își redeschide spațiul aerian, semn aparent de revenire la normalitate, deși represiunea continuă, iar elitele regimului sunt acuzate că își scot capitalurile din țară, temându-se de prăbușirea sistemului.
La Stampa introduce și un alt element sensibil: evocarea de către Trump a lui Reza Pahlavi, fostul prinț moștenitor aflat în exil, prezentat ca o posibilă figură a unui Iran post-regim. Pahlavi promite încetarea programului nuclear militar, normalizarea relațiilor cu Statele Unite și Israel și transformarea Iranului într-un stat „pașnic și prosper”. Însă, notează publicația italiană, toate aceste scenarii rămân speculative.
The New York Times schimbă registrul și propune o explicație de fond. Într-un editorial amplu, publicația susține că antisemitismul ideologic al regimului iranian este una dintre cauzele profunde ale colapsului actual. Sloganul protestatarilor – „Nici Gaza, nici Liban, îmi dau viața pentru Iran” – este interpretat ca o respingere a unei politici externe care a sacrificat bunăstarea populației în favoarea unui „jihad necontenit” împotriva Israelului. Publicația newyorkeză leagă represiunea internă, criza economică și izolarea internațională de obsesia ideologică a regimului, arătând cum decenii de investiții în organizații proxy și în confruntarea cu Israelul au lăsat statul iranian vulnerabil și delegitimat în fața propriului popor. Prăbușirea „cercului de foc” construit de Teheran în jurul Israelului este prezentată ca un șoc strategic care a expus fragilitatea regimului și a accelerat revolta internă.
Privite împreună, aceste relatări conturează imaginea unui Iran aflat într-un punct critic: un regim care răspunde prin ferocitate pe plan intern, încearcă flexibilitate pe plan diplomatic și se confruntă cu o presiune externă tot mai accentuată. După cum scrie La Stampa, criza iraniană nu mai este doar o revoltă socială sau un episod de politică regională, ci un test major pentru supraviețuirea Republicii Islamice și pentru echilibrul întregului Orient Mijlociu./rlambru
(Ruxandra Lambru, Agenția de Presă RADOR)
