Un documentar de Ilie Pintea
E cinci martie 2022 și sunt în Ucraina, la Jitomir, un oraș aflat la 140 de kilometri de capitala Kiev. Școala de aici a fost bombardată cu câteva ore înainte și în timp ce fotografiam clădirea devastată de bombe, o nouă alertă de atac aerian începe să se facă auzită. O urmez pe Vera, ofițerul de presă al autorităților locale, în adăpostul de la subsolul unei clădiri.
Ostaticii Cernobîlului
În adăpost erau și oamenii din clădirea de birouri alăturată, așa că am intrat în vorbă cu ei. Aici am cunoscut-o pe Evghenia Donceva, directoarea fundației caritabile Ostaticii Cernobîlului, care venise să vadă ce documente mai poate salva din biroul ei distrus de bombardamente.
”Aveam un birou în această clădire, unde veneau numeroase delegații din străinătate, dar și mulți supraviețuitori de la Cernobîl, pentru sprijin și ajutor. Când am auzit vestea că liceul nr. 25 a fost atacat — o instituție cu care colaboram de foarte mulți ani și unde copiii ne cunoșteau bine — am înțeles că probabil nu mai avem nici birou. Am decis să vin și să văd cu ochii mei ce s-a întâmplat cu biroul meu. Din păcate, este distrus. Dar sper că voi putea salva toată documentația, toate arhivele noastre din ultimii 30 de ani, pentru că este o muncă uriașă desfășurată de-a lungul deceniilor și de generații de oameni care au contribuit la ajutorarea victimelor Cernobîlului.”
Accesul la Cernobîl, aproape imposibil
Războiul începuse cu nouă zile în urmă, și tot atunci armata rusă a ocupat fosta centrală nucleară de la Cernobîl, aflată într-o zonă de excludere întinsă pe mai bine de 2600 de kilometri pătrați. Voiam să ajung aici de câțiva ani, ca fotograf pasionat de locurile neobișnuite, dar războiul părea să facă imposibilă o asemenea incursiune. Imposibil sau nu, am început demersurile pentru a obține acces în Cernobîl și Pripyat, iar după câteva luni și o mulțime de documente trimise, eram pe drum spre fosta centrală nucleară, pe care rușii o ocupaseră timp de 36 de zile. Am pășit dincolo de punctul de control în iunie 2022, nu înainte de a trece din nou pe la Jitomir, unde Evghenia mi l-a prezentat pe Boris Andreevic Ciumak, ce fusese șeful pompierilor din regiune când a avut loc explozia de la reactorul nuclear, în aprilie 2026. A primit mai multe decorații și este considerat erou, iar după discuția cu el am înțeles de ce.
”Când am ajuns la Cernobîl, am înțeles cu adevărat situația. Pericolul era enorm, de neimaginat”
Am plecat noaptea, în coloană, fără să atragem atenția, ca să nu speriem populația. Când am ajuns, situația era extrem de grea. Nimeni nu înțelegea exact ce se întâmplă. Reactorul explodase, acoperișul fusese aruncat în aer, iar lângă era sala turbinelor, cu turbine uriașe. Bucăți din reactor și din acoperiș au fost aruncate peste sala mașinilor de la blocul energetic patru. Acoperișul a luat foc. Pompierii au urcat acolo fără să știe nimic despre radiație sau despre pericolul real. Au început să stingă incendiile. În același timp trebuia organizată evacuarea populației. Au fost aduse autobuze și oamenii trebuiau scoși din zonă. Atmosfera era apăsătoare, nimeni nu știa exact ce trebuie făcut. Oamenii plecau plângând, fără lucruri. Autobuzele plecau, iar câinii alergau după ele, încercând să-și ajungă stăpânii.
„37 de oameni au lucrat trei zile fără oprire. Din câte știu, aproape niciunul nu a mai rămas în viață”
Reactorul continua să ardă, iar flăcări albăstrui ieșeau din el. Sala mașinilor fusese stinsă, dar reactorul rămânea un pericol major. Exista riscul unei explozii de hidrogen. Dacă apa ar fi intrat în contact cu materialul fierbinte, putea avea loc o explozie devastatoare, cu efecte pe o rază de sute de kilometri. Deciziile trebuiau luate rapid, fără să știm dacă sunt corecte sau nu. Trebuia să facem ceva. Mai târziu au venit minerii din Donbas și au săpat sub reactor pentru a turna o placă de beton. Lucrau în condiții extreme, la peste 30 de grade, fără protecție reală. Erau 37 de oameni și au lucrat trei zile fără oprire. Din câte știu, aproape niciunul nu a mai rămas în viață.
Din unitatea noastră, din aproximativ 300 de oameni, mai mult de jumătate au murit. Bolile au fost diferite, unele greu de explicat: cancere, afecțiuni rare. Oamenii se îmbolnăveau în moduri pe care nu le înțelegeam atunci.”
Imagini dintr-un film post-apocaliptic
Se apropia amiaza când am ajuns la Cernobîl. Punctul de control de la intrarea în zona de excludere seamănă cu un punct de trecere a frontierei, iar controlul a fost unul extrem de riguros. Câteva containere metalice în care se vindeau înainte de război suveniruri – mii de turiști ajungeau aici în fiecare zi – fuseseră distruse, ca și podul peste râul Uj, înlocuit de un pod de pontoane, pe care l-am trecut în timp ce militarii lucrau la refacerea lui. Drumul absolut pustiu, vegetația crescută sălbatic și macaralele ruginite rămase îndreptate spre cer de 40 de ani par dintr-un film post-apocaliptic, oricât ar suna asta a clișeu.
Troița de pe bulevardul Lenin de pe care și Isus părea că vrea să plece
La Pripyat, cândva cel mai modern oraș din fosta Uniune Soviectică, m-a dus un drum îngust, și înainte de a intra pe bulevardul Lenin m-am oprit să fotografiez o troiță de pe care și Isus părea că vrea să plece. Blocurile ce mărgineau strada nu se mai vedeau din cauza copacilor, iar când am ajuns în mica piață în care se vedea hotelul, clădirea care adăpostea piscina și mai multe sedii administrative, părea că lumea se sfârșise demult.
Mine și radiații
Ghidul pe care îl primisem – condiția obligatorie ca să pot intra în oraș – îmi tot arăta indicatoarele care semnalau prezența minelor răspândite de armata rusă, ca și când cele care te avertizau despre pericolul radiațiilor nu erau de ajuns.
Steaua de pe o clădire de 15 etaje atârna într-o parte. O frapieră plină de praf păstra o sticlă de șampanie acum goală, un termos gol zăcea lângă un scaun pe care nu se mai așezase nimeni de atâta timp, iar în brazii crescuți printre clădiri cineva atârnase câteva globuri. Timpul se oprise în loc după accidentul nuclear, și doar păsările se certau în copaci, răscolind liniștea apăsătoare ce cuprindea orașul pustiu ca ceața.
5000 de oameni lucrează în zona de excludere
M-am întors în Cernobîl la timp ca să văd autobuzele care aduceau schimbul de muncitori: sunt 5000 de oameni și 10 agenții ale statului care au activitate în zona de excludere. Cei mai mulți lucrează în ture de câte două săptămâni și au avut de-a face cu ocupația rusă.
„Asta înseamnă război. Totul se schimbă”
Sunt Kirta Oleksandr Oleksandrovici, lucrez la Centrul de Pregătire a Producției și Prelucrării Deșeurilor Radioactive, în funcția de inginer principal pentru pregătirea producției. Lucrez în zonă din anul 1994.
Da, eram aici în momentul în care au intrat trupele ruse. Cum s-au comportat? Ca niște ocupanți. Au venit la război, nu într-o excursie. Au venit cu tehnică militară, cu tancuri. Cum s-ar fi putut comporta? Ca niște cuceritori. În ceea ce privește personalul și orașul Cernobîl, desigur că totul a avut de suferit. Chiar dacă nu vorbim neapărat despre victime directe, suferă totul în astfel de situații. Se schimbă viața, se schimbă condițiile, se schimbă întreaga realitate. Asta înseamnă război. Totul se schimbă.
Faptul că au săpat tranșee în Pădurea Roșie, că au circulat cu tancurile prin acea zonă contaminată — toate acestea sunt lucruri extrem de periculoase. Întreaga lume știe ce înseamnă acel loc și ce riscuri implică.
Am plecat cu greu din Cernobâl, unde aș fi rămas măcar încă o zi, dar timpul nostru acolo fusese strict limitat. În plus, mă mâncau de viu cei mai mari țânțari pe care îi văzusem în viața mea. Am condus aproape 600 de kilometri până la Cernăuți, unde aveam să îi cunosc pe doi dintre etnicii români care fuseseră la centrala nucleară în timpul operațiunilor de lichidare a urmărilor exploziei.
Singurul învățător de naționalitate română din Ucraina care a fost la Cernobîl
Când i-am povestit jurnalistului Vasile Bîcu despre subiectul pe care îl documentez, mi-a spus că îi cunoaște pe câțiva dintre ultimii membri ai unei asociații a celor care au lucrat la Cernobâl după accidentul nuclear, și primul la care m-a dus a fost Gheorghe Antoniuc. L-am găsit în curte, unde lucra ceva în grădină, și am intrat în camera lui să povestim. Lângă pat era o farmacie întreagă.
”Eu sunt singurul învățător de naționalitate română din Ucraina care a fost la Cernobîl. Singurul. Am făcut armata și, după ce s-a întâmplat accidentul, m-au chemat la comisariat și mi-au propus să merg pentru două săptămâni la Cernobîl. Nu aveau suficienți dozimetriști, adică oameni care măsoară radiația. Fiecare dozimetrist lucra în zonă până atingea o anumită limită de expunere. Fără dozimetriști nu se putea lucra acolo. Mi-au spus că merg doar două săptămâni. Am stat, de fapt, peste cincizeci de zile. Din cele 53 de zile, 32 le-am petrecut în zonă. Lucram în sectorul numărul doi al centralei de la Cernobîl.
„Simțeam efectiv radiația. Mă durea capul fără să pornesc aparatul de măsură”
Conduceam un grup de 12 dozimetriști. Făceam sute de măsurători pe zi și raportam rezultatele la statul major. Din cei 12, doar doi înțelegeau cu adevărat ce înseamnă radiația. Ceilalți nu realizau pericolul. Țin minte că atunci când treceam cu mașinile închise pe lângă reactor, simțeam efectiv radiația. Mă durea capul fără să pornesc aparatul de măsură.
Am fost și într-o școală — era foarte frumoasă. Totul era intact: clasele, lucrurile copiilor, hainele — parcă plecaseră în grabă și nu s-au mai întors niciodată. Totul era acolo. Doar oamenii lipseau.
Cu pensia nu am probleme, dar cu sănătatea… medicamente peste medicamente, dinții i-am pierdut. Degeaba ai bani dacă nu ai sănătate. Mulți dintre cei care au fost atunci nu mai sunt în viață. Din grupul nostru au rămas foarte puțini.”
Vasile Bînzar era militar în 1986. A ajuns la Cernobâl după ce trecuseră trei luni de la explozie și a fost detașat la o unitate de monitorizare a radiațiilor. Și el a avut de suferit în urma expunerii prelungite la radioactivitate.
„Eram cam zece români în grupul nostru, toți lichidatori”
”Când s-a întâmplat accidentul, eu făceam armata la Sankt Petersburg. În aprilie a fost explozia, iar pe noi, în iunie, ne-au trimis lângă Kiev. Am stat acolo un an. În 1987 m-am întors acasă. În prima jumătate de an am fost cercetător chimic — adică mă ocupam de măsurarea radiației. Făceam parte dintr-o unitate specială.
Români erau și ei destul de mulți. Îmi amintesc de câțiva din batalionul meu: Aurel Scripcaru din Târnauca, Ionel din Bănceni — făceau armata cu mine. Nu pot spune câți dintre ei au murit. Dar Aurel Scripcaru a ajuns invalid de gradul întâi. A fost operat la inimă. La 31–32 de ani era deja grav bolnav. El a stat mai mult în zonă decât mine.
Noi eram tineri. La 18–19 ani nu simți frica. Ce frică să ai la vârsta aceea? Frica vine mai târziu, odată cu vârsta. Eram cam zece români în grupul nostru, toți lichidatori.
Țineam un jurnal special. Notam în fiecare zi data și nivelul radiației. Aparatul avea o sondă, iar partea de jos era contaminată, radioactivă. Nu aveai voie să o ții în buzunar.
Oamenilor li se spunea să nu se teamă, să-și vadă de viață, ca să nu se creeze panică. În același timp, se făceau operațiuni de decontaminare: mașinile erau spălate cu diferite soluții.
„Nu se spunea adevărul oamenilor, ca să nu fie panică”
Nu se spunea adevărul oamenilor, ca să nu fie panică. Dar erau foarte mulți soldați — mai mulți decât civili rămași în zonă. Unii au avut probleme de sănătate mai grave decât mine. Urmele rămân… rămân toată viața, în suflet.
Ați văzut că rușii au ajuns și la Cernobîl. Bine că s-au retras. Mulți probabil nici nu mai sunt în viață, pentru că au stat pe un sol contaminat.
Pământul radioactiv fusese acoperit, dar dacă îl răscolești, radiația reapare. Iar soldații tineri, de 20 și ceva de ani, ce știu ei despre Cernobîl? Aproape nimic. Sunt tineri — nu au de unde să știe.”
Pădurea Roșie era brăzdată de tranșee care au adus la suprafață solul radioactiv acoperit acum 40 de ani
Poveștile interlocutorilor mei se împleteau inevitabil cu războiul aflat în plină desfășurare, așa că subiectul invaziei ruse era greu de ocolit. Ne aflam la mijlocul anului 2022 și nimeni nu avea idee cât aveau să dureze luptele. Toți știau de faptul că Cernobâlul fusese ocupat de militarii ruși și le venea greu să creadă că aceștia nu știau la ce pericol se expun. Pădurea Roșie, unde am ajuns și eu, era brăzdată de tranșee care au adus la suprafață solul radioactiv acoperit acum 40 de ani cu milioane de tone de pământ adus din toată Uniunea Sovietică.
40 de ani de tăcere, întreruptă doar de bocancii soldaților ruși
Peste centrala nucleară de la Cernobâl au trecut 40 de ani de tăcere, întreruptă doar de bocancii soldaților și de șenilele tancurilor rusești. Dintre cei cu care am vorbit despre ce a fost atunci, o parte nu mai sunt în viață, iar războiul i-a risipit pe supraviețuitori. Cu fiecare an ce trece, sunt tot mai puțini martorii care să povestească lupta cu focul și cu radiațiile, iar fiecare anotimp așterne un nou strat de uitare peste blocurile, școlile, drumurile și parcurile din Pripyat. Războiul continuă chiar lângă centralele nucleare active din Ucraina, așa cum e cea de la Zaporojie, cea mai mare din Europa, și cei care au trăit grozăvia de la Cernobîl privesc cu inima strânsă știrile despre rachete și drone care zboară pe deasupra reactoarelor.
Lumea merge mai departe, cu bune și cu rele, iar sarcofag uriaș ce acoperă fostul reactor numărul 4 pare mai degrabă o operă de artă futuristă. Un mic monument ce îl înfățișează pe Prometeu în lupta cu focul le aduce aminte celor care ajung la Cernobâl că aici au trăit și au murit oameni care au luptat și ei, la rândul lor, cu un foc ce putea face mult mai mult rău, dacă n-ar fi fost curajul – și poate inconștiența – lichidatorilor care au luptat să îl stăpânească.
Traducerea din limba ucraineană: Nicolae Costaș
