Autor: Mădălina-Ioana Coadă
Persoana intervievată: Bogdan Moleșag, supraviețuitor al incendiului din Clubul Colectiv
Azi discutăm cu Bogdan Moleșag, supraviețuitor al incendiului din Clubul Colectiv, care a avut loc acum mai bine de 10 ani, căruia îi mulțumim pentru disponibilitate și deschidere.
Pentru început am vrea să vă cunoaștem puțin, așadar, spuneți-ne, vă rog, cine sunteți?
Eu sunt Bogdan, am 39 de ani, actualmente sunt psihoterapeut și acum 11 ani s-a întâmplat să fiu în Clubul Colectiv, în seara respectivă.
Ce făceați înainte de incendiu? Cu ce vă ocupați?
Înainte de incendiu lucram în televiziune, la Prima TV și concomitent eram toboșar în trupa Up to Eleven. Cântam la tobe și în diferite alte proiecte.
Deci pasiunea pentru muzică v-a adus în Clubul Colectiv.
Da, eram prieten, cunoscut cu Alex Pascu.
Ah, am înțeles. Și cum vă amintiți că a început ziua de 30 octombrie 2015?
A fost o zi în care țin minte că era vineri și m-am dus la serviciu de pe la 10 până pe la 8 seara. Am avut mai multe filmări după care am terminat serviciul și m-am dus în club.
Și cum ați ajuns mai exact în club? Ați fost invitat, sau era un eveniment planificat anterior?
Băieții din Goodbye to Gravity își făcuseră…deci băieții își promovaseră foarte mult… era o lansare de album, lucraseră foarte mult la album, scoseseră și videoclip și se promovau foarte mult pe Facebook la vremea respectivă și așa am aflat, din vorbă în vorbă. Nu eram… nu îmi plăcea foarte mult stilul respectiv de muzică, dar ieșeam cu toți prietenii și am zis să mergem acolo.
În regulă. Și vă amintiți în ce zona a clubului v-ați așezat, cum era amplasarea?
Da, eu am ajuns prima dată în club mai devreme, când ei încă montau scena, după care m-am dus să mănânc ceva și când am venit în club, m-am întors… Au venit și prietenii mei și ne-am așezat la o masă undeva în spate, mai departe de scenă, una dintre ultimele mese. După care a început concertul. Țin minte că după prima piesă a fost o șarjă de artificii și m-am gândit, hei, oare celor care stau în primul rând, nu le e prea cald de la artificiile astea? Nu e neplăcut? Nu s-a întâmplat nimic. Apoi am ieșit afară să fumez o țigară cu un prieten și dacă aș mai fi stat să fumez o țigară, m-ar fi prins afară incendiul. Și am intrat, m-am dus la baie și când am ieșit de la baie deja… adică m-am observat și pe camerele de supraveghere, focul deja era la tavan. Și am ieșit atunci de la baie, baie care era în partea opusă ieșirii. Observând ce se întâmplă, am luat-o aproape în pas alergător spre ieșire, numai că acolo deja se creează busculadă, niște oameni căzuseră, blocaseră ieșirea, ușa. Am căzut și eu peste ei. După care s-a deschis cealaltă jumătate de ușă, a intrat oxigen, s-a făcut o flacără imensă, după care am leșinat.
Cum puteți descrie ce vedeați în jur? Cum au reacționat cei de la masa dumneavoastră? Erați mai multe persoane…
În momentul în care a luat foc, eu eram la baie. Cei de la masa nu mai știu ce au făcut. Au încercat și ei să iasă. Un prieten de-al meu a ieșit nevătămat, alt prieten a fost și el rănit, iar alt prieten, chitarist din trupa noastră, Leo, din păcate a murit în seara aia, n-a mai reușit să iasă.
Îmi pare rău.
Da, mulțumesc. Când am ajuns la ușa acolo, era foarte întuneric, fum foarte mult, nu mai țin minte decât țipetele, care erau absolut îngrozitoare. Țipetele oamenilor, pentru că din buretele respective începe să se topească, picau… erau picături incandescente. Eu în momentul respectiv, pentru că era foarte mult fum, conștient, când mi-am ținut respirația, am încercat să-mi țin respirația cât mai mult, pentru că știam că este foarte nociv fumul respectiv, după care am leșinat. Dar da, țipetele erau absolut îngrozitoare, erau oameni care, din păcate, mureau.
Îmi spuneați că ați leșinat, deci îmi dau seama că nu vă amintiți exact ce s-a întâmplat în afara clubului.
După care m-am trezit, eram deasupra unor oameni, alți oameni erau deasupra mea, era un morman de oameni. M-am trezit, dar îți dai seama, din șocul respectiv, am încercat să mă tărăsc, ușor-ușor, spre ieșire. În fața clubului, oamenii care ieșiseră deja, erau absolut îngroziți și panicați. Și unul sau doi băieți, nu mai știu exact, m-au tras de mâini și m-au scos în fața clubului. De acolo, din fața clubului, am mai făcut câțiva pași și m-am așezat lângă o mașină. Acolo a venit prietenul meu, Liviu, care a fost și el ars, m-a recunoscut. După care a venit prietenul nostru, Mircea, care… el a scăpat nevătămat. A ieșit cu câteva secunde înainte. Au încercat să mă ridice de pe jos, eu eram foarte ars pe mâini. Nu mai… Îți dai seama, eram într-o stare completă de șoc. Și de aici, din punct de vedere temporal, nu mai am foarte bine reperele din cauza șocului. Eu am rămas în curtea interioară a clubului și prietenul meu, Mircea, m-a suit în, cred că, una dintre primele ambulanțe care au sosit la fața locului, dar fiind sosită printre primele, a plecat ultima. Pentru că deja erau foarte multe vehicule de intervenție de poliție, pompieri, SMURD, așa. Am urcat în ambulanța respectivă în care au mai fost urcați vreo doi oameni, arși și ei, după care ei au fost dati jos ca să rămânem câte unul singur în ambulanță, nu mai știu exact. Țin minte că paramedicul de pe ambulanța respectivă tremura. Și atunci mi-am dat seama, hei, cred că e destul de serios dacă și oamenii ăștia, care asta fac zilnic sunt șocați, înseamnă că trebuie să fie foarte nasol ce s-a întâmplat, pentru că nu eram conștient.
Și îmi imaginez că adrenalina nici nu… adică nu simțeați durerea.
Nu, nu, nu. N-am simțit nicio durere în momentul respectiv, știu doar că mi era foarte frig. Pentru că așa se întâmplă în cazul arsurilor. Și după care, ușor, ușor, am început să îmi pierd conștiența, puțin câte puțin. M-au întins pe o targă, mai țin minte puțin din drumul către spital, am fost transferat la Sfântul Ioan, dar a durat ceva până când a plecat ambulanța, dar deja ușor, ușor începeam să îmi pierd conștiența. Țin minte din drum puțin, după care țin minte când în ambulanță îmi suna telefonul pe care îl aveam în buzunarul drept și, fiind foarte ars pe mâini, nu puteam să ajung la el, așa că l-am rugat pe ambulanțier să răspundă, sunau părinții mei. Le-a zis la ce spital mă duce și după ce am ajuns la spital, pe holuri acolo, i-am văzut pe ai mei, știu că le-am zis că am văzut moartea cu ochii, dar sunt bine și îi întrebam, le spuneam de fapt, ,,cred că a murit Leo, prietenul nostru”, pentru că el era singurul din grupul de patru pe care nu îl văzusem. Și într-adevăr așa a fost. După care s-a rupt filmul și m-am trezit după trei săptămâni în Belgia.
Știam că ați fost transferat și, de asemenea, știu că ați avut nevoie de multe intervenții, dacă-mi puteți vorbi puțin și despre asta.
Da, am fost… am fost transferat în Belgia. Sunt singurul de la Spitalul Sfântului Ioan care a supraviețuit dintre cei de la terapie intensivă. Acolo, vă dați seama, a fost absolut șocant, pentru că trezirea din comă s-a făcut treptat, eram bandaja din cap până în picioare, niște dureri atroce, grefe, foarte multe intervenții chirurgicale. Am stat o lună la terapie intensivă, după care procesul de recuperare… prima parte a durat, adică până am ieșit din spital prima dată, au trecut vreo șase luni. Așa… După care, până în prezent, cred că am undeva la, nu mai știu exact, în jur de treizeci de intervenții chirurgicale.
Am înțeles. Aș vrea să-mi spuneți acum și cum a fost perioada ulterioră, în sensul de cum ați depășit trauma, cum v-ați readaptat la… noua viață, practic.
A fost un proces… Da, a fost un proces foarte dureros, foarte complicat, dur, lung. Am avut din fericire sprijinul familiei, al… surorii mele, al fratelui meu, al mamei mele, tatăl meu. A fost o perioadă de dureri atroce, de neputință, nu puteam să fac absolut nimic singur, din cauza arsurilor de la mâini. Recuperarea a fost lungă, dureroasă. Din punct de vedere psihic, am trecut prin… etapele specifice unui proces traumatic: șoc, negare, negociere, depresie, acceptare. Am fost o lungă perioadă în depresie, dar încă din spital, nu știu, pur și simplu intuitiv, mi-am dat seama că-mi face bine să vorbesc despre ce s-a întâmplat și am făcut asta cu ceilalți supraviețuitori, pentru că am fost acolo un grup de opt români și seara îi chemam să vină la mine în salon pentru că eu nu mă puteam mișca și discutam despre ce s-a întâmplat, cum a fost seara respectivă pentru ei. Făceam așa un fel de terapie de grup. Evident că nu era asta, dar cel puțin pe mine…
Ajuta
Da, da, da. Și pe unii dintre ei îi ajuta să împărtășim experiențele individuale. Și ușor, ușor, cu foarte multă muncă și cu foarte multă greutate, am depășit și în 2017 am decis să mă reîntorc în țară și să dau admitere la Facultatea de Psihologie, unde am promovat examenul la Universitate la București, după care am început facultatea, după care masterul, după care formare în psihoterapie, după care supervizare în psihoterapie, după care uite-mă aici.
Vă felicit!
Mulțumesc!
Chiar că felicit pentru această reușită, e… aș putea spune o renaștere.
Da, da, da, da, da. Consider că data de 7 noiembrie, când am fost transferat în Belgia, e un fel de a doua mea zi de naștere.
Cum vă raportați acum la momentul Colectiv? Cum simțiți că v-a schimbat acest incident?
Îți dai seama… trecând atât de mult timp… și plus procesul de recuperare, simt clar că viața mea se împarte, evident, în două. Înainte și după. Și e absolut firesc să fie așa. Am fost nevoiți să mă maturizez forțat, am fost nevoiți să trec prin niște lucruri absolut îngrozitoare, din păcate să suport niște consecințe ale unor fapte…. adică totul s-a întâmplat fără a avea vreo vină.
Exact. Cred că asta este cel mai frustrant...
Acum, cum să zic, lucrurile s-au așezat. Dar a fost un proces lung, anevoios. Mai ales în prima perioadă a fost neputință multă, a fost disperare. Dar ușor, ușor mi-am dat seama că singura soluție este să îmi vreau binele. Chiar dacă asta a venit cu efort și cu frustrare. Dar nu… mi-am dat seama că nu am de ales și că este mai bine să fac ce este bine pentru mine. Și am căutat să mă consider ca fiind supraviețuitor, nu victimă. Și ușor, ușor am depășit. Evident că sunt în continuare momente în care din cauza rănilor și handicapului îmi este greu… zilnic sunt astfel de momente. Dar pe de altă parte sunt și foarte recunoscător că sunt în viață.
Vă felicit din nou pentru perspectiva optimistă pe care o aveți acum și pentru cum ați valorificat această experiență cumva. Pentru că… cariera pe care o aveți acum… nu ar fi avut traiectoria asta.
Da, așa este.
Bănuiesc că n-ați luat în calcul niciodată înainte.
Era un domeniu de care eram interesat dar nu, n-aș fi făcut pasul ăsta dacă nu se întâmpla ce s-a întâmplat. Și l-am luat din două considerente. Unu, personal, pentru că mi-am dat seama că experiența dobândită mă va ajuta să pot fi alături de alți oameni care trec prin astfel de momente. Și doi la mână, și dintr-o perspectivă pragmatică pentru că mi-am dat seama că va trebui să îmi câștig existența din ceva și să am un nou drum în viață. Pentru că avem nevoie ca în viață să avem de unde pleca și unde să ne întoarcem.
