Istoria nu se scrie doar în manuale, ci se păstrează mai ales în poveștile de viață ale celor care au traversat epoci de schimbări radicale. Pe 26 mai 2026, în București, Alexandra Scoruș a realizat un interviu de istorie orală pentru Agenția de presă Rador Radio România cu doamna Otilia Velciu (născută Mihai). Născută în preajma anului 1930, doamna Velciu oferă o mărturie emoționantă despre trecerea de la perioada regalității la regimul comunist, despre rigorile educației de altădată și despre viața trăită alături de soțul său, reputatul critic și istoric literar Dumitru Velciu.
Acest articol propune o incursiune în lumea intelectuală a Bucureștiului de la jumătatea secolului trecut, reflectând dificultățile, dar și frumusețea unei vieți ghidate de cultură și seriozitate.
Între două lumi politice
Copilăria Otiliei Velciu a început în perioada interbelică, într-o familie modestă din clasa de mijloc din Mărășești, Vrancea. Tatăl său a fost mecanic de locomotivă la CFR, iar mama profesoară de lucru manual. Schimbările majore au început odată cu Al Doilea Război Mondial și bombardamentele din 1944, care au forțat familia să se refugieze și să se stabilească definitiv în București în anul 1948.
Tranziția politică a fost brutală. Trecerea de la perioada Regelui, când ziua de 10 Mai era sărbătorită cu fast, la reforma învățământului și a armatei impusă de regimul stalinist în 1948, a marcat profund generația de atunci. Facultatea de Litere din București, unde Otilia a studiat limba franceză, devenise un spațiu sobru, guvernat de reguli stricte și lipsit de libertățile sau tehnologia din prezent.
Mărturii din Epocă: Copilăria, Școala și Rigorile Internatului
Viața în familia Mihai, care număra patru fete, a fost marcată de o modestie demnă. Educația era prioritatea absolută, chiar dacă resursele financiare erau limitate.
„Din perioada copilăriei am putut să constat, în cadrul familiei, dorința de a face multă educație copilului. Au căutat să facă o educație, deși erau părinți modești din clasa de mijloc. Că a existat și pe vremea aceea, ca și acum, clasa de mijloc.”
Despre atmosfera din școli și evoluția tehnologică, doamna Velciu își amintește contrastul izbitor față de prezent:
„Nu aveam pe atunci telefoane mobile, nici tablete, laptopuri, aparate sofisticate. Pe vremea aia aveam o tăbliță și un creion care zgâria mai mult. La școală aveai un burețel ca ăsta de vase și cu cretă și scriam. Așa că, am evoluat mult din toate punctele de vedere.”
O primă căsnicie marcată de violență și restricții
După finalizarea studiilor, repartiția obligatorie impusă de regimul comunist a trimis-o pe Otilia Velciu la Constanța. Acolo a urmat o perioadă întunecată, marcată de o primă căsnicie cu un ofițer de marină, cu 20 de ani mai în vârstă. Din cauza geloziei extreme și a violenței domestice, aceasta a fost nevoită să divorțeze, rămânând singură cu o fetiță.
„Trei ani după care, cu greu, cu greu, am putut să divorțez, că de acum aveam și fata. Nu puteam să mai stau, din cauza geloziei, era până la sacrificiu. Gelozia e o boală mult prea grea și greu de tratat. Și atunci am zis: du-te, nu pot să zic că nu mi-a părut rău. Mi-a părut rău pentru că rămâi cu un copil și singură.”
„A intervenit violența fizică. El a fost ofițer. Și lua cizma și dădea în mine cu cizma. Și am pus-o în față pe fată să văd dacă are curajul să dea în copil. A luat copilul și l-a aruncat în pat.”
Dumitru Velciu: Dragostea de pe Calea Victoriei și lumea academică
Reîntoarsă în București, viața doamnei Otiliei s-a schimbat radical în urma unei întâlniri întâmplătoare pe Calea Victoriei. L-a cunoscut pe domnul Dumitru Velciu, un tânăr absolvent de Litere pasionat de istorie. Această a doua căsnicie a durat 40 de ani, până la decesul istoricului în noiembrie 1994.
Dumitru Velciu a devenit un savant recunoscut din „buna școală românească”, remarcându-se prin studiile sale riguroase asupra cronicarilor moldoveni, în special asupra operei lui Ion Neculce. Lucrările sale au fost publicate în colecții de prestigiu precum Universitas a editurii Minerva.
„Pe stradă pe Victoriei m-am oprit în fața unui magazin de comerț de eleganță și mă uitam la bibelouri, îmi plăceau bibelourile, dar bibelouri scumpe, de calitate. Și mă uitam în vitrină și în spate venise și se uita și el, îl vedeam în oglindă. Și mă întreabă dacă am văzut tot. Îi zic că mai am puțin să văd și în spate.”
Deși viața alături de un intelectual de calibru i-a oferit stabilitate și un statut social ridicat, Otilia Velciu recunoaște că adaptarea la această lume academică a fost un proces treptat:
„Pentru mine, Velciu a fost un om cu numai calități. Deși nu pot să spun că există om perfect. Perfecțiunea nu există, că se poate modela. (…) Parcă mă simțeam mică. Parcă nu mă simțeam eu, doamna Velciu. Dar când am văzut că zice: «Du-te, aranjează-te că mergem nu știu unde», că noi nu prea luam masa acasă (…) ne duceam la restaurant pe la șosea. Și atunci, sigur că, cu prieteni, cu tot, m-am simțit bine.”
Cu toate acestea, regimul comunist nu iartă elitele. Dumitru Velciu a suferit o condamnare de doi ani de închisoare la Rahova, din cauza unei cărți interzise pe care o păstra ascunsă în biroul de la facultate.
Un sfat pentru viitor
Interviul se încheie cu un mesaj profund adresat tinerilor din ziua de azi. Ajunsă la o vârstă înaintată, confruntându-se cu singurătatea și problemele de sănătate (locuind singură după ce soțul ei a decedat din cauza complicațiilor diabetului), doamna Otilia Velciu pune accentul pe valorile fundamentale: munca, respectul și familia.
„Atunci când găsesc de cuviință că sfatul celor mari, părinților și celor care îi înconjoară găsesc că e bun, să urmeze sfatul, să caute să fie cât mai serioși, să se gândească pentru viitorul lor mai mult profesional și, pur și simplu, să fie cât mai buni. (…) Familia e acel lanț care te ține legat. Să gândească și la familie, și la societate, și cu multă seriozitate.”
Articol & interviu realizat de SCORUȘ MIHAELA – ALEXANDRA
