Regizorul și scenaristul Cristi Puiu lansează filmul în 2005, acesta devenind unul dintre cele mai apreciate titluri din filmografia sa. În 2006, „Moartea domnului Lăzărescu” câștigă premiul „Un Certain Regard” la Festivalul de la Cannes, iar la 21 de ani de la premieră continuă să ridice întrebări care rămân actuale.
Filmul urmărește povestea lui Dante Remus Lăzărescu, un bărbat de 62 de ani căruia i se face rău într-o seară. Protagonistul sună de două ori la serviciul de ambulanță în noaptea respectivă, însă nimeni nu ajunge să îl preia decât după ce apelează și vecinii săi. Sandu și Mihaela nu par surprinși de faptul că ambulanța nu sosește, deoarece, spun ei: „este sâmbătă”.
Aici apare pentru prima dată sentimentul de neputință pe care Cristi Puiu îl transmite. Cum ar putea Dante Remus Lăzărescu să se descurce, în condițiile în care nu are pe nimeni? Sora lui se află la Târgu Mureș, în timp ce el este în București. Soția sa a murit, iar singura lui fiică, Bianca, este mutată definitiv în Canada.
Domnul Lăzărescu face noaptea albă prin spitalele Bucureștiului, patru la număr. Se pare că acesta are ghinionul de a se îmbolnăvi chiar în seara unui accident rutier grav. Din această cauză, spitalele sunt în mare parte ocupate.
Personajul interpretat de Ioan Fiscuteanu pare neajutorat, iar starea lui fizică se degradează pe măsură ce este transferat de la un spital la altul. Medicii îl judecă pentru faptul că băuse, aceștia justificând starea sa prin consumul de alcool. Pe tot parcursul filmului, pacientul explică faptul că îl doare capul, însă abia la al doilea spital, cei de la tomograf confirmă că domnul Lăzărescu are un hematom la nivel cranian.
La al treilea spital, medicii refuză să îl opereze, întrucât nu primesc consimțământul pacientului în scris.
La ultimul spital, cei din camera de gardă decid să-l trimită în sala de operații, iar filmul se termină după ce acesta este pregătit de asistente pentru intervenția chirurgicală. Regizorul nu arată explicit moartea personajului, însă este subînțeles din titlu că asta urmează să se întâmple.
Cristi Puiu nu se sfiește să anticipeze încă din titlu sfârșitul domnului Lăzărescu. Nu acțiunea propriu-zisă a filmului este cea care impresionează. Adevărata forță a filmului stă în felul în care Cristi Puiu construiește fiecare etapă a drumului lui Lăzărescu. Stilul regizorului este caracterizat de cadrele lungi, lente, chiar considerate monotone de unii spectatori. El menționează într-un interviu pentru Observator Cultural că: „orice tăietură e o minciună, şi-atunci tu, spectator interesat de adevăr, te refugiezi între două tăieturi, două lipituri”.
În același interviu, Cristi Puiu explică faptul că nu și-a propus să realizeze un film despre sistemul medical românesc. El spune că a încercat să păstreze un echilibru, fără să îi învinovățească pe medici, dar nici să le dea dreptate. În centrul filmului se află, mai degrabă, imperfecțiunea umană și tendința oamenilor de a-i critica pe ceilalți. „Să nu judeci, să nu vrei să-i modelezi pe ceilalţi după propriul model nu se-nvaţă în şcoală. E suficient ca tu să nu bei şi-ncepi să-i judeci pe cei care-o fac, pe toţi beţivii căzuţi pe stradă”, adaugă regizorul.
La mai bine de două decenii de la premieră ne întrebăm inevitabil: putem generaliza? Regăsim astfel de situații și astăzi?
Un caz petrecut în 2026 readuce această discuție în actualitate. În martie, un bărbat de 83 de ani din Galați a murit după ce a fost mutat timp de aproximativ 16 ore între două spitale. Familia susține că starea pacientului s-a agravat pe parcursul transferurilor și că acesta ar fi avut șanse mai mari de supraviețuire dacă ar fi fost tratat mai repede. Evenimentul a fost relatat de mai multe instituții de presă, printre care Pro TV, Digi24 și Adevărul.
Două cazuri similare – unul ficțional, altul real. Unul în 2005, celălalt în 2026, la 21 de ani distanță.
Daria Ștefania Pădureanu, student FJSC
RADOR – 3 iulie
