Perioada istorică cunoscută sub numele de Epoca Vikingă a debutat violent odată cu raidul asupra mănăstirii Lindisfarne din anul 793 d.Hr. Acea confruntare sângeroasă, desfășurată în largul coastei de nord-est a Angliei între călugări creștini și invadatori nordici – cunoscuți drept vikingi – a marcat începutul unei epoci ce avea să dureze până la sfârșitul secolului al XI-lea. În acest interval, exploratorii nordici au ajuns până în Newfoundland, în vest, și la Bagdad, în est, lăsând o amprentă semnificativă și durabilă asupra culturilor cu care au intrat în contact.
După evenimentele de la Lindisfarne, raidurile vikingilor au fost curând semnalate și în Scoția, Irlanda și vestul Franței. Inițial, nordicii se întorceau acasă după incursiunile lor, însă nu a trecut mult timp până când au început să cucerească teritorii și să întemeieze așezări.
În anul 865, la 72 de ani după atacul asupra mănăstirii Lindisfarne, o armată vikingă de mari dimensiuni a revenit în Anglia anglo-saxonă nu pentru a jefui, ci pentru a cuceri. Colecția de cronici în engleza veche, cunoscută sub numele de “Cronica anglo-saxonă”, a numit această forță invadatoare „Marea Armată Păgână”. Conduși de frații războinici temuți Ivar “Fără Os” și Halfdan Ragnarsson, vikingii au cucerit regatele engleze unul câte unul, până când a mai rămas doar unul singur: Wessex.
Alfred, regele din Wessex, a reușit să obțină o victorie decisivă împotriva Marii Armate Păgâne în Bătălia de la Edington, în anul 878. Datorită acestei victorii, Alfred a primit supranumele de „cel Mare”. La scurt timp după aceea, s-a încheiat un acord între Alfred și vikingi care a dus nu doar la convertirea la creștinism a liderului viking învins, Guthrum, ci și la împărțirea Angliei. Teritoriile din nord și est urmau să fie guvernate de vikingi; această zonă a devenit cunoscută sub numele de Danelaw.
Vikingii și anglo-saxonii au trăit alături unii de alții în Anglia timp de aproximativ 80 de ani. Deși se încheiase pacea, conflictele au continuat, iar în cele din urmă stăpânirea vikingă asupra regiunii Danelaw a luat sfârșit prin forță, odată cu înfrângerea lui Eric Bloodaxe în fața locuitorilor din Northumbria, în anul 954.
Până la jumătatea secolului al IX-lea, vikingii își stabiliseră baze în întreaga Europă. De-a lungul coastelor de nord și de est ale Irlandei fuseseră amenajate tabere fortificate pentru nave, cunoscute sub numele de “longphorts”; una dintre acestea a stat la baza orașului Dublin. Insulele scoțiene Shetland, Orkney și Hebride au intrat sub control nordic, ducând la crearea unor așezări independente.
În anul 845, o flotă vikingă formată din 120 de nave și 5.000 de oameni a încercat să profite de divizarea Imperiului Franc – precursorul statelor moderne Franța și Germania. Sub comanda legendarului Ragnar Lothbrok, flota vikingă a navigat pe Sena și a cucerit Parisul. Aceștia au jefuit orașul și s-au retras abia după ce au primit o răscumpărare substanțială din partea regelui franc. Nu a trecut mult timp până când vikingii au început să ierneze în nordul Franței; regiunea franceză Normandia avea să-și primească numele de la acești invadatori nordici, adică „oameni ai Nordului”.
Primul conducător al Normandiei a fost un viking pe nume Rollo. Rollo și oamenii săi întreprinseseră o serie de atacuri în Franța, inclusiv unul asupra Parisului, în anul 885. Conducătorul Franciei Occidentale, Carol cel Simplu, a decis să-i facă o ofertă lui Rollo, în încercarea de a opri viitoarele incursiuni vikinge. Rollo a acceptat termenii și, în anul 911, a primit pământuri și titluri. Oamenii lui Rollo s-au asimilat populației locale și au format un popor care avea să devină cunoscut sub numele de normanzi – o dinastie ce avea să schimbe lumea. Mai bine de un secol mai târziu, William Cuceritorul, un urmaș direct al lui Rollo, a devenit primul rege normand al Angliei.
În zona mediteraneană, vikingii au debarcat în Italia, Spania și Portugalia, ajungând totodată în Africa de Nord. În Europa de Est, s-au stabilit în zonele de coastă ale Mării Baltice, iar prezența lor s-a făcut simțită pe teritoriile actualelor state Ucraina, Belarus și Rusia. Coloniștii nordici din aceste regiuni au devenit cunoscuți sub numele de „Rus”. Membrii poporului Rus au constituit primii componenți ai Gărzii Varege, o unitate de elită care avea ca scop să-l protejeze pe împăratul bizantin.
Deși sunt reținuți în primul rând ca războinici redutabili, vikingii au fost și negustori iscusiți. Aceștia au făcut comerț până departe, în est, ajungând la Constantinopol (actualul Istanbul) — capitala Imperiului Bizantin, ramura orientală a fostului Imperiu Roman. Unii au ajuns chiar mai departe, până la Bagdad, revenind acasă cu nave încărcate cu mătăsuri, mirodenii și argint. În schimb, vikingii vindeau produse precum chihlimbarul, blănurile, lâna și pielea. De asemenea, comercializau sclavi, numiți „thrall” în limba nordică veche. Era vorba despre oameni capturați de vikingi în timpul raidurilor; mulți dintre aceștia erau călugări sau membri ai clerului, întrucât vikingii vizau adesea mănăstirile și bisericile.
În ceea ce îi privește pe vikingii care s-au îndreptat spre vest, aceștia au avut parte de recompensa descoperirii unor noi teritorii. Datorită abilităților și tehnologiilor avansate de navigație, exploratorii nordici au descoperit Insulele Feroe, iar ulterior un viking pe nume Naddodd, rătăcit în timpul unei călătorii dinspre Norvegia, a ajuns din întâmplare în Islanda. La începutul anilor 870, căpetenia norvegiană Ingólfr Arnarson a devenit primul colonist din Islanda, stabilindu-se împreună cu familia într-o zonă pe care a numit-o Reykjavík („Golful Fumului”), denumire inspirată de aburii care se ridicau din izvoarele termale locale.
Islanda poate revendica, pe bună dreptate, faptul că deține cel mai vechi parlament din lume care funcționează și astăzi. Coloniștii nordici și-au înființat parlamentul, cunoscut sub numele de Althing, în anul 930. Toți oamenii liberi puteau participa la adunările care aveau loc în fiecare vară în același loc; acolo, aceștia dezbăteau legile și făceau dreptate.
O astfel de decizie judiciară l-a vizat pe Erik cel Roșu în anul 982, când a fost exilat din Islanda după ce a fost găsit vinovat de crimă. El a navigat spre vest și a descoperit Groenlanda în 985. S-a întors în Islanda, i-a convins pe alții să-l urmeze, iar în 986 au început să apară așezări nordice de-a lungul coastei de sud-vest a Groenlandei.
Descoperirea Groenlandei a dus, la scurt timp, la descoperirea Americii de Nord. Exploratorul nordic Bjarni Herjólfsson a plecat din Islanda spre Groenlanda, sperând să-și găsească tatăl, care plecase recent alături de Erik cel Roșu. Abătut de la curs de o furtună, Herjólfsson a ajuns să zărească țărmurile Americii de Nord, devenind astfel primul european care a văzut acest continent. Nu a debarcat, ci și-a continuat călătoria spre Groenlanda, unde avea să se stabilească alături de tatăl său.
Relatările sale despre ținuturile din vest i-au încurajat pe alții să exploreze regiunea, inclusiv pe fiul lui Erik cel Roșu, Leif Erikson. În jurul anului 1000 d.Hr., Leif a refăcut traseul lui Herjólfsson și a ajuns cu succes în America de Nord, pășind pe pământ american cu aproximativ cinci secole înaintea lui Cristofor Columb. Expediția sa a dus la întemeierea așezării vikinge de la L’Anse aux Meadows, în Newfoundland, aceasta fiind prima încercare cunoscută a europenilor de a se stabili în America.
Vikingii au numit acest nou teritoriu Vinland, deși prezența lor acolo a fost de scurtă durată. Spre deosebire de Groenlanda și Islanda, America de Nord era deja locuită. Conflictele dintre coloniștii vikingi și populațiile indigene s-au intensificat până în punctul în care Vinland a încetat să mai fie un loc propice pentru traiul vikingilor. Aceștia și-au strâns lucrurile și s-au întors în Groenlanda.
Până în secolul al XI-lea, în Danemarca, Norvegia și Suedia se constituiseră regate unite. Acest fapt, coroborat cu răspândirea creștinismului în regiunea scandinavă, a marcat sfârșitul epocii vikingilor. Istoricii consideră adesea anul 1066 drept momentul simbolic al acestui sfârșit.
După prăbușirea Danelaw-ului în Anglia, vikingii s-au retras, însă nu renunțaseră definitiv la această țară, reușind să o cucerească la începutul secolului al XI-lea. În anul 1013, Svend I al Danemarcei a devenit primul rege danez al Angliei. Fiul său, Cnut cel Mare, a deținut tronul până la moartea sa, survenită în 1035. Prezența vikingilor în Anglia a luat sfârșit definitiv în 1066, când o armată engleză condusă de regele Harold Godwinson l-a învins pe ultimul mare rege viking, Harald Hardrada al Norvegiei, în bătălia de la Stamford Bridge, lângă York. Deși Harold Godwinson i-a respins pe invadatorii norvegieni, armata sa a fost învinsă de normanzi la Hastings la mai puțin de trei săptămâni distanță.
Viorel Nanciu
