Autor:Alexandru Eduard Balaci

Introducere

Maria Montessori este una dintre cele mai importante personalități din istoria educației moderne. Medic, cercetător, pedagog și reformator al sistemului educațional, ea a pus în centrul procesului de învățare nu programa, profesorul sau disciplina rigidă, ci copilul și nevoile sale naturale de dezvoltare. Numele său este astăzi asociat cu o metodă educațională răspândită în numeroase țări, însă contribuția Mariei Montessori este mult mai amplă. Ea a schimbat modul în care adulții priveau copilul la începutul secolului al XX-lea, într-o perioadă în care educația era caracterizată în mare măsură prin autoritate, memorare și disciplină strictă.
Maria Montessori a susținut că un copil nu trebuie tratat precum un adult în miniatură, ci precum o ființă aflată într-un proces complex de formare. Profesorul nu trebuia să controleze fiecare activitate, ci să creeze un mediu în care copilul să poată descoperi, experimenta și învăța prin propriile sale acțiuni. Această perspectivă avea să transforme educația și să dea naștere uneia dintre cele mai cunoscute metode pedagogice din lume.

O femeie care a sfidat limitele epocii

Maria Montessori s-a născut la 31 august 1870, în localitatea Chiaravalle, din Italia. Familia sa s-a mutat la Roma când Maria era copil, iar educația avea să devină foarte importantă pentru ea încă din primii ani. La sfârșitul secolului al XIX-lea, societatea italiană oferea femeilor oportunități profesionale mult mai limitate decât bărbaților. În mod obișnuit, cariere precum medicina sau ingineria erau considerate domenii masculine. Montessori a început prin a manifesta interes pentru domeniul tehnic și științific. A urmat o școală tehnică, intenționând inițial să devină inginer. Ulterior și-a schimbat obiectivul și a decis să studieze medicina. Drumul către facultatea de medicină nu a fost simplu. A întâmpinat opoziție și prejudecăți legate de faptul că era femeie. În cele din urmă, a reușit să intre la Universitatea din Roma și a absolvit Facultatea de Medicină în 1896, devenind una dintre primele femei din Italia care au obținut diploma de medicină.
Experiența medicală avea să influențeze decisiv viitoarea sa activitate pedagogică. Montessori nu privea educația exclusiv din perspectiva teoriei, ci era interesată de dezvoltarea fizică, psihologică și intelectuală a copilului. În perioada în care a lucrat cu copii cu dizabilități și dificultăți de dezvoltare, a început să observe că aceștia puteau învăța și progresa atunci când primeau materiale adecvate și posibilitatea de a lucra activ. Această experiență a determinat-o să pună sub semnul întrebării metodele educaționale tradiționale.

De la medicină la pedagogie

La începutul secolului XX, Montessori s-a orientat tot mai mult către educație. A studiat pedagogia, psihologia și antropologia și a acordat o importanță deosebită observării copilului. Pentru Montessori, observarea era esențială. Profesorul trebuia să urmărească ceea ce face copilul, ceea ce îl interesează și modul în care reacționează la diferite activități. În loc să pornească de la ideea că adultul știe întotdeauna ce este mai bine pentru copil, Montessori propunea ca adultul să învețe, la rândul său, din comportamentul copilului. Montessori a observat că atunci când copiii aveau acces la activități adaptate vârstei lor, puteau deveni surprinzător de concentrați și independenți. Nu era nevoie ca profesorul să le spună permanent ce să facă. Copiii puteau alege anumite activități și puteau repeta exercițiile până când reușeau să le realizeze corect. De aici s-a dezvoltat una dintre ideile fundamentale ale metodei Montessori: autoeducația.
Momentul decisiv a venit în 6 ianuarie 1907, când Maria Montessori a deschis prima Casa dei Bambini, în cartierul San Lorenzo din Roma. Era vorba despre un cartier sărac, iar instituția fusese creată pentru copiii familiilor muncitoare. La început, proiectul nu părea destinat să devină un fenomen internațional. Montessori a organizat spațiul într-un mod diferit de școala tradițională. Mobilierul era adaptat dimensiunilor copiilor, iar în încăpere existau materiale educative pe care aceștia le puteau utiliza singuri. Copiii puteau să desfășoare activități practice, să învețe să își organizeze lucrurile, să exerseze scrisul, cititul, matematica și să își dezvolte simțurile. Vizitatorii au observat că acești copii, mulți provenind din medii sărace, puteau manifesta un nivel ridicat de concentrare și independență. În scurt timp, ideile lui Montessori au început să fie cunoscute în afara Italiei.
Metoda Montessori nu reprezintă doar o colecție de jocuri sau materiale educative. Ea se bazează pe o anumită filosofie despre dezvoltarea copilului. Unul dintre principiile sale fundamentale este libertatea în limite. Copilul poate alege activitatea pe care dorește să o desfășoare, însă trebuie să respecte anumite reguli și să nu îi împiedice pe ceilalți. Un alt principiu important este independența. Copilul trebuie încurajat să facă singur lucrurile pe care le poate realiza singur. Într-o clasă Montessori, profesorul nu este permanent în centrul atenției. El are mai degrabă rolul unui ghid, observând copiii și intervenind atunci când este necesar. Un alt element important îl reprezintă materialele didactice. Acestea sunt concepute astfel încât copilul să poată înțelege anumite concepte prin experiență directă. De exemplu, în loc să primească doar o explicație despre dimensiuni, forme sau cantități, copilul poate manipula obiecte, le poate compara și poate descoperi singur diferențele. Montessori considera că mâna și intelectul sunt strâns legate. Copilul nu învață doar ascultând, ci și făcând.

„Mintea absorbantă” și dezvoltarea copilului

Una dintre cele mai cunoscute idei ale Mariei Montessori este aceea a „minții absorbante”. Potrivit acestei concepții, copilul mic are o capacitate extraordinară de a absorbi informații din mediul în care trăiește. Limba, comportamentele, regulile sociale și multe alte elemente sunt însușite prin interacțiunea cu mediul. Prin urmare, mediul educațional devine extrem de important. Dacă mediul este dezorganizat, excesiv de restrictiv sau lipsit de stimulare, dezvoltarea copilului poate fi afectată. Dacă mediul este adaptat nevoilor sale, copilul poate deveni mai independent și mai încrezător. Această idee a fost una dintre cele mai influente contribuții ale pedagogiei Montessori. După succesul Casei dei Bambini, metoda Montessori s-a răspândit rapid. În 1909, Montessori a organizat primul curs de formare pentru aproximativ 100 de cursanți. În același an a publicat lucrarea care avea să devină baza metodei sale, Il Metodo della Pedagogia Scientifica applicato all’educazione infantile nelle Case dei Bambini. Cartea a fost tradusă în engleză în 1912 sub titlul The Montessori Method și a devenit un succes internațional.  În doar câțiva ani, metoda Montessori a ajuns în Europa și Statele Unite. Au fost create școli, organizații și centre de formare pentru profesori.
În 1929, Maria Montessori și fiul său, Mario, au fondat Association Montessori Internationale (AMI), organizație creată pentru a continua și proteja activitatea sa educațională.  Maria Montessori nu s-a limitat la educația copiilor mici. Spre finalul vieții, ea a acordat o importanță tot mai mare relației dintre educație și pace. Experiența celor două războaie mondiale și ascensiunea regimurilor totalitare din Europa au influențat profund gândirea sa. Montessori considera că pacea nu putea fi construită doar prin tratate politice. Ea trebuia construită și prin educație. În 1947, Montessori s-a adresat UNESCO, vorbind despre relația dintre educație și pace. A fost nominalizată de trei ori la Premiul Nobel pentru Pace, în 1949, 1950 și 1951. Pentru ea, educația trebuia să contribuie la formarea unei persoane capabile să coopereze, să respecte ceilalți oameni și să înțeleagă lumea în care trăiește.
Un episod mai puțin cunoscut din viața sa este perioada petrecută în India. În 1939, Maria Montessori și fiul ei Mario au plecat în India pentru ceea ce trebuia să fie inițial o perioadă de câteva luni. Izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial le-a schimbat însă planurile. Pentru că erau cetățeni italieni, Mario Montessori a fost internat, iar Maria Montessori a fost ținută sub restricții. În cele din urmă, cei doi au rămas în India aproximativ șapte ani. În această perioadă, Montessori a organizat cursuri și a contribuit la formarea a peste o mie de profesori indieni. Tot aici și-a dezvoltat mai mult ideile despre educația cosmică, destinată în special copiilor cu vârste între 6 și 12 ani.  Experiența indiană i-a oferit posibilitatea de a observa copii și comunități într-un context cultural foarte diferit de cel european. Ideile Mariei Montessori au ajuns și în România încă din perioada interbelică. Operele sale importante au fost traduse în limba română, iar educatori și profesori români au participat la congrese internaționale Montessori.
În România a fost creată Asociația Montessori România, iar printre personalitățile asociate cu această mișcare s-au numărat Constantin Rădulescu-Motru, Ion Rădulescu-Pogoneanu și Nicolae Titulescu, care a fost președinte onorific. În 1931, Montessori l-a numit pe Ilie Șulea Firu director general al mișcării Montessori din România.  După perioada comunistă, interesul pentru pedagogia Montessori a revenit. În România au fost înființate grădinițe și școli care folosesc această metodă, iar curriculumul Montessori a fost recunoscut în sistemul educațional.  Maria Montessori a murit la 6 mai 1952, în Țările de Jos, la vârsta de 81 de ani.  Unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-a schimbat Montessori a fost imaginea copilului. Ea a contribuit la transformarea copilului dintr-un simplu „receptor” al informației într-un participant activ la propria educație.
Metoda sa continuă să fie discutată și analizată. Unele școli aplică principiile Montessori într-o formă foarte strictă, în timp ce altele preiau doar anumite elemente, precum autonomia copilului, învățarea prin experiență, materialele concrete și rolul profesorului de ghid. Indiferent de forma în care este aplicată, influența sa asupra pedagogiei moderne este incontestabilă.

Concluzie

Maria Montessori a fost mult mai mult decât fondatoarea unei metode educaționale. Ea a fost o reformatoare a modului în care societatea privea copilul. Într-o perioadă în care educația era dominată de autoritate, disciplină și memorare, Montessori a propus o perspectivă radical diferită: copilul trebuie observat, respectat și ajutat să devină independent. Experiența sa de medic i-a oferit o perspectivă științifică asupra dezvoltării umane, iar activitatea sa pedagogică a transformat observația copilului într-un instrument fundamental al educației.
Prima Casa dei Bambini, deschisă la Roma în 1907, a devenit punctul de plecare al unei mișcări educaționale internaționale.  Poate cea mai importantă moștenire a Mariei Montessori este ideea că educația nu trebuie să însemne doar transmiterea unor informații, ci dezvoltarea unei persoane capabile să gândească, să aleagă, să lucreze independent și să coopereze cu ceilalți. Mai mult, prin legătura pe care a făcut-o între educație și pace, Montessori a privit școala nu doar ca pe un loc în care copiii învață să citească sau să calculeze, ci ca pe un spațiu în care se formează viitorii membri ai societății.

Bibliografie

Association Montessori Internationale (AMI), Timeline of Maria Montessori’s Life, AMI.

Association Montessori Internationale, Biography of Maria Montessori, AMI.

Asociația pentru Dezvoltarea Educației Montessori în România, Maria Montessori – O biografie a Dr. Maria Montessori.

Asociația pentru Dezvoltarea Educației Montessori în România, Scurt istoric – Educația Montessori în România.

Stanford Encyclopedia of Philosophy, Maria Montessori.

American Montessori Society, History of Montessori.

Montessori, Maria, The Absorbent Mind, Adyar, Theosophical Publishing House, 1949.

Kramer, Rita, Maria Montessori: A Biography, New York, Penguin Books, 1988.

Standing, E. M., Maria Montessori: Her Life and Work, New York, Plume, 1998.