Introducere
Independența Guineei-Bissau este una dintre cele mai interesante povești ale decolonizării africane din secolul al XX-lea. Fosta colonie portugheză a dus un război de eliberare de peste un deceniu împotriva Portugaliei, iar lupta a fost condusă de Partidul African pentru Independența Guineei și Capului Verde (PAIGC), organizație fondată și inspirată de Amílcar Cabral.Spre deosebire de alte colonii africane, independența Guineei-Bissau a fost proclamată unilateral la 24 septembrie 1973, într-o zonă aflată sub controlul PAIGC. Portugalia a recunoscut oficial noul stat abia la 10 septembrie 1974, după căderea regimului autoritar de la Lisabona în urma Revoluției Garoafelor.
Context istoric
Teritoriul actual al Guineei-Bissau a intrat în sfera de influență portugheză încă din perioada marilor explorări maritime. Portughezii au construit puncte comerciale și fortificații pe coasta Africii de Vest, iar regiunea a devenit, în timp, parte a imperiului colonial portughez.În perioada colonială, teritoriul era cunoscut drept Guineea Portugheză.Colonia avea o importanță economică mai redusă decât Angola sau Mozambicul, însă ocupa o poziție strategică importantă în Africa de Vest. Economia colonială era orientată spre exploatarea resurselor și agricultură, iar populația locală avea acces limitat la educație și la structurile de putere.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, ideile privind autodeterminarea popoarelor au început să se răspândească în Africa. În același timp, Portugalia condusă de regimul autoritar al lui António de Oliveira Salazar refuza să renunțe la colonii. În timp ce Franța și Marea Britanie începeau să accepte, uneori gradual, procesul de decolonizare, Portugalia a încercat să-și păstreze coloniile africane. Această politică avea să ducă la unul dintre cele mai lungi conflicte de decolonizare din Africa.
Apariția PAIGC și Amílcar Cabral
În centrul luptei pentru independență s-a aflat Amílcar Cabral, una dintre cele mai importante personalități ale mișcărilor anticoloniale africane. În 1956, Cabral și alți lideri naționaliști au fondat Partidul African pentru Independența Guineei și Capului Verde, PAIGC. Obiectivul inițial era obținerea independenței atât pentru Guineea-Bissau, cât și pentru Capul Verde, două teritorii aflate sub administrație portugheză. Cabral nu a fost doar un lider militar. El a fost și agronom, organizator politic și teoretician al luptei anticoloniale. Una dintre ideile sale fundamentale era că o mișcare de eliberare nu putea câștiga doar prin arme. Era necesară și organizarea populației, educația și construirea unor instituții alternative administrației coloniale.
PAIGC a încercat inițial să obțină independența prin metode pașnice. Însă confruntarea cu autoritățile portugheze și reprimarea protestelor au determinat organizația să treacă la lupta armată. El a participat și coordonat greva muncitorilor portuari din Bissau din august 1959, reprimată violent de autoritățile portugheze, care nu a dus la nici un efect.După acest episod, strategia PAIGC s-a radicalizat și s-a transformat din pronteste în lupte armate. Din ianuarie 1963, luptele au inceput să fie extrem de violente iar la 23 ianuarie 1963, forțele PAIGC au atacat garnizoana portugheză de la Tite. Acesta este considerat începutul războiului de independență al Guineei-Bissau. Conflictul a fost unul dificil pentru Portugalia. Teritoriul Guineei-Bissau era favorabil războiului de gherilă, având zone împădurite, râuri și mlaștini care permiteau deplasarea luptătorilor și făceau dificilă controlarea întregului teritoriu. PAIGC a beneficiat și de poziția geografică a Guineei-Bissau, întrucât mișcarea dispunea de baze și linii de aprovizionare în Guineea-Conakry, stat vecin care sprijinea lupta anticolonială.
În plus, în contextul Războiului Rece, PAIGC a primit sprijin militar și politic din partea unor state precum Uniunea Sovietică, China și Cuba. Portugalia a răspuns prin trimiterea unor forțe militare și prin utilizarea aviației. Războiul a devenit o componentă a ceea ce portughezii numeau Războiul Colonial, purtat simultan în Angola, Mozambic și Guineea Portugheză.
PAIGC construiește „zone eliberate”
Unul dintre cele mai interesante aspecte ale războiului din Guineea-Bissau a fost faptul că PAIGC nu s-a limitat la atacuri de gherilă. În teritoriile pe care le controla, organizația a început să creeze structuri administrative proprii. Au fost organizate școli, servicii medicale și forme locale de administrație. Astfel, PAIGC încerca să demonstreze că poate construi o alternativă la administrația colonială portugheză.Până spre sfârșitul anilor 1960, organizația ajunsese să controleze sau să influențeze o parte foarte importantă a teritoriului. Parlamentul Guineei-Bissau afirmă că, în 1969, PAIGC controla aproape două treimi din țară. Generalul António de Spínola, numit guvernator al Guineei Portugheze în 1968, a încercat să combine operațiunile militare cu măsuri destinate câștigării sprijinului populației. Au fost dezvoltate proiecte de infrastructură, școli, spitale și locuințe. Strategia urmărea să reducă influența PAIGC asupra populației.
Unul dintre cele mai dramatice momente ale luptei pentru independență a avut loc în 20 ianuarie 1973, când Amílcar Cabral a fost asasinat la Conakry. Moartea lui a reprezentat o lovitură uriașă pentru PAIGC. Cu toate acestea, organizația nu s-a destrămat. Lupta a continuat, iar conducerea mișcării a decis să accelereze procesul politic pentru proclamarea independenței.Moartea lui Cabral a făcut ca el să devină ulterior una dintre figurile simbolice ale decolonizării africane. Interesant este faptul că liderul care contribuise atât de mult la organizarea independenței nu a apucat să vadă recunoașterea oficială a statului pentru care luptase.
La 24 septembrie 1973, într-o zonă controlată de PAIGC, la Madina do Boé, a fost convocată o Adunare Națională Populară. João Bernardo Vieira, cunoscut ulterior sub numele de Nino Vieira, a proclamat independența Republicii Guineea-Bissau. Au fost adoptate instituțiile noului stat, iar Luís Cabral, fratele lui Amílcar Cabral, a devenit ulterior primul președinte al țării. Deși Portugalia încă nu recunoștea independența, PAIGC controla o mare parte din teritoriu și construise deja structuri administrative proprii. În urma proclamării, numeroase state au recunoscut Guineea-Bissau. Noul stat a primit și sprijin diplomatic important în cadrul Organizației Națiunilor Unite.
Revoluția Garoafelor schimbă totul
La 25 aprilie 1974, un grup de militari portughezi a răsturnat regimul autoritar de la Lisabona în ceea ce avea să devină cunoscut drept Revoluția Garoafelor. Noul regim portughez a înțeles că războaiele coloniale nu mai puteau continua. În cazul Guineei-Bissau, negocierile dintre Portugalia și PAIGC au dus la Acordul de la Alger, semnat la 26 august 1974. Documentul prevedea recunoașterea de către Portugalia a Guineei-Bissau ca stat suveran și stabilirea datei de 10 septembrie 1974 pentru recunoașterea oficială.
La 10 septembrie 1974, Portugalia a recunoscut oficial independența Republicii Guineea-Bissau. Documentul oficial portughez consemnează explicit această recunoaștere. Astfel, există două date importante: 24 septembrie 1973, proclamarea unilaterală a independenței de către PAIGC și 10 septembrie 1974, recunoașterea oficială a independenței de către Portugalia. Independența Guineei-Bissau a avut o semnificație mult mai largă decât apariția unui nou stat african. În primul rând, a demonstrat că un teritoriu relativ mic putea provoca o putere colonială europeană și putea construi structuri politice proprii. În al doilea rând, războiul din Guineea-Bissau a avut un impact direct asupra Portugaliei. Războaiele coloniale au contribuit la nemulțumirea din rândul armatei portugheze și au constituit unul dintre factorii care au pregătit terenul pentru Revoluția Garoafelor. În al treilea rând, experiența PAIGC a devenit un exemplu pentru alte mișcări de eliberare. Organizația a combinat lupta militară cu educația politică și construirea unor instituții în teritoriile aflate sub controlul său.
Există și un element mai puțin cunoscut: Guineea-Bissau a fost primul dintre teritoriile africane portugheze pentru care Portugalia a recunoscut oficial independența, în septembrie 1974. Guineea-Bissau era una dintre cele mai sărace țări din lume. Războiul provocase distrugeri, iar noul stat avea nevoie de infrastructură, instituții și personal calificat. În plus, PAIGC fusese construit inițial pentru a lupta împotriva colonialismului. Transformarea unei mișcări de eliberare într-un partid care să conducă un stat independent era o provocare complet diferită. În anii care au urmat, Guineea-Bissau a trecut prin instabilitate politică, lovituri de stat și conflicte interne. Cu toate acestea, momentul din 1973–1974 a rămas fundamental pentru identitatea națională a țării.
Concluzie
Independența Guineei-Bissau a fost rezultatul unei lupte politice și militare de peste un deceniu împotriva colonialismului portughez. Condus de PAIGC și inspirat de personalitatea lui Amílcar Cabral, procesul de eliberare a combinat războiul de gherilă, organizarea politică, educația și construirea unor structuri administrative în zonele eliberate. Proclamarea independenței la 24 septembrie 1973 a fost un act deosebit de curajos, dar recunoașterea internațională deplină a venit după schimbarea regimului de la Lisabona. La 10 septembrie 1974, Portugalia a recunoscut oficial Guineea-Bissau ca stat suveran, punând capăt oficial dominației sale coloniale
Povestea Guineei-Bissau este importantă și pentru istoria Portugaliei. Războiul colonial din această țară, alături de conflictele din Angola și Mozambic, a contribuit la epuizarea regimului portughez. Revoluția Garoafelor din 1974 a deschis, în cele din urmă, drumul către sfârșitul imperiului colonial portughez.
Autor:Alexandru Eduard Balaci
Bibliografie
Assembleia Nacional Popular da Guiné-Bissau, História da Guiné-Bissau – Guerra de libertação e Independência
PAIGC, História do Partido Africano da Independência da Guiné e Cabo Verde.
Diário da República Portuguesa, Declaração sobre a independência da República da Guiné-Bissau, 10 septembrie 1974.
Diário da República Portuguesa, Acordo entre o Governo Português e o PAIGC, Acordul de la Alger, 26 august 1974.
RTP – Descolonização Portuguesa, Guiné-Bissau – 10 de setembro de 1974.
Ministério da Defesa Nacional de Portugal, O fim do Império Colonial Português – O caso da Guiné-Bissau.
Amílcar Cabral, Unity and Struggle: Speeches and Writings, Monthly Review Press.
Basil Davidson, The Liberation of Guine: Aspects of an African Revolution, Penguin Books.
