Introducere
La 11 septembrie 1973, Chile a trecut prin unul dintre cele mai dramatice momente din istoria sa modernă. În acea zi, forțele armate au înlăturat printr-o lovitură de stat guvernul președintelui socialist Salvador Allende, iar generalul Augusto Pinochet a devenit figura centrală a noului regim militar. Evenimentul a pus capăt unei perioade democratice și a deschis drumul unei dictaturi care avea să dureze aproape 17 ani, până în martie 1990. Lovitura de stat nu poate fi înțeleasă doar prin personalitatea lui Pinochet. Ea a fost rezultatul unei crize politice, economice și sociale profunde, amplificate de conflictul ideologic al Războiului Rece. Chile devenise una dintre principalele scene de confruntare dintre stânga socialistă și forțele conservatoare, iar evoluțiile interne erau urmărite cu mare atenție de Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Augusto Pinochet – ascensiunea unui militar
Augusto José Ramón Pinochet Ugarte s-a născut la 25 noiembrie 1915, în Valparaíso, Chile. A urmat cariera militară și a avansat treptat în ierarhia armatei chiliene. Spre deosebire de imaginea pe care avea să o dobândească ulterior, înainte de 1973 nu era considerat inevitabil viitorul conducător al țării. Chile avea o tradiție democratică și parlamentară relativ solidă în America Latină. Armata se bucura de reputația unei instituții profesioniste, iar intervenția sa directă în politică fusese mult mai limitată decât în alte state latino-americane. Situația s-a schimbat în timpul președinției lui Salvador Allende. Candidatul alianței de stânga Unidad Popular a câștigat alegerile prezidențiale din 1970 și a încercat să construiască ceea ce numea „calea chiliană spre socialism”, prin mijloace electorale și instituționale.
Guvernul Allende a naționalizat anumite industrii, a accelerat reforma agrară și a extins rolul statului în economie. Politicile sale au provocat însă o reacție puternică din partea opoziției, a unor sectoare economice și a unei părți importante a clasei de mijloc și a elitelor. În același timp, economia s-a confruntat cu inflație, penurie și dificultăți economice severe. Biblioteca Națională a Chile descrie perioada drept una marcată de tensiuni economice, politice și sociale profunde și de o opoziție tot mai puternică față de guvern.
În iunie 1973 avusese deja loc o tentativă de revoltă militară, cunoscută drept „Tanquetazo”, care a fost înăbușită de militarii loiali guvernului. Unul dintre oamenii care au contribuit la restabilirea ordinii a fost generalul Carlos Prats, comandantul armatei. Prats era un susținător al principiului constituțional potrivit căruia armata nu trebuia să intervină în politică. Presiunile asupra sa au devenit însă tot mai mari și, în august 1973, a demisionat din funcția de comandant al armatei. În locul său, Salvador Allende l-a numit pe Augusto Pinochet. Numirea avea să se dovedească dramatică. La numai câteva săptămâni după ce devenise comandant al armatei, Pinochet avea să participe la răsturnarea guvernului pe care fusese numit să-l apere.
Lovitura de stat din 11 septembrie 1973
Lovitura de stat a început în dimineața zilei de 11 septembrie 1973. Marina chiliană a preluat controlul asupra unor obiective strategice în Valparaíso, iar ulterior operațiunea militară s-a extins în întreaga țară. Președintele Salvador Allende s-a deplasat la Palatul La Moneda, sediul guvernului din Santiago. În jurul palatului s-au concentrat forțele militare, iar Allende a refuzat să demisioneze. În timpul confruntării, forțele aeriene au bombardat Palatul La Moneda. Biblioteca Congresului Național al Chile consemnează că bombardamentul a început la ora 11:52, iar Allende a murit în interiorul palatului în jurul orei 13:40. Moartea lui Allende a devenit una dintre imaginile simbolice ale Războiului Rece. Circumstanțele exacte ale morții sale au fost mult timp subiect de controverse, însă investigațiile ulterioare au stabilit că președintele s-a sinucis în interiorul palatului, în timp ce acesta era atacat de militari.
Lovitura de stat a fost coordonată de conducătorii celor patru structuri militare principale: Augusto Pinochet pentru armată, Gustavo Leigh pentru forțele aeriene, José Toribio Merino pentru marină și César Mendoza pentru Carabineros. Cei patru au format Junta Militară de Guvernare. Un aspect interesant este că Pinochet nu a fost inițial singurul conducător al regimului. Puterea era formal împărțită între membrii juntei. În anii următori însă, Pinochet a reușit să-și elimine treptat rivalii politici și militari și să concentreze puterea în propriile mâini.
Imediat după lovitura de stat, noul regim a suspendat o mare parte dintre libertățile politice. Congresul a fost dizolvat, partidele politice de stânga au fost scoase în afara legii, iar celelalte formațiuni au intrat în reces. A fost introdusă starea de asediu, iar presa a fost supusă cenzurii. La început, junta susținea că intervenția militară era temporară și necesară pentru restabilirea ordinii. În realitate, regimul avea să rămână la putere aproape două decenii. În 1974, Pinochet a primit titlul de „Jefe Supremo de la Nación”, iar în decembrie același an a devenit oficial președinte al Republicii Chile. Consolidarea puterii a fost însoțită de apariția unor instituții specializate în represiunea politică. Cea mai cunoscută a fost Dirección de Inteligencia Nacional (DINA), activă în prima parte a regimului. Ulterior, aceasta a fost înlocuită de Central Nacional de Informaciones (CNI). Aceste structuri au fost implicate în arestări, interogatorii, tortură, dispariții și operațiuni împotriva adversarilor regimului. Represiunea nu s-a limitat la teritoriul Chile. Un exemplu celebru îl reprezintă asasinarea, în 1974, la Buenos Aires, a fostului comandant al armatei Carlos Prats și a soției sale, într-o operațiune atribuită agenților DINA.
Una dintre cele mai controversate moșteniri ale lui Pinochet este legată de încălcarea drepturilor omului. În primii ani după lovitura de stat, mii de persoane au fost arestate. Au existat centre de detenție improvizate, execuții, tortură și dispariții forțate. Mulți chilieni au căutat refugiu în ambasade străine sau au părăsit țara. După revenirea la democrație, statul chilian a început să investigheze sistematic crimele comise în timpul dictaturii. Comisia Națională pentru Adevăr și Reconciliere, cunoscută drept Comisia Rettig, a fost creată în 1990 și a investigat cele mai grave încălcări ale drepturilor omului comise între 11 septembrie 1973 și 11 martie 1990. Raportul său a calificat 2.296 de cazuri dintre cele investigate. Un alt moment important a fost publicarea Raportului Valech, care a documentat amploarea detențiilor și torturii. Peste 35.000 de chilieni au oferit mărturii în procesul de documentare a represiunii. Aceste investigații au contribuit decisiv la înțelegerea dimensiunii represiunii și la recunoașterea oficială a suferințelor victimelor. Regimul lui Pinochet nu a fost definit exclusiv de represiunea politică. O altă caracteristică fundamentală a perioadei a fost transformarea radicală a economiei chiliene. Începând din anii 1970, regimul a adoptat politici economice inspirate de liberalismul economic: reducerea rolului statului, privatizări, liberalizarea comerțului exterior și accentuarea rolului pieței. Un grup de economiști chilieni, dintre care mulți fuseseră influențați de ideile economistului Milton Friedman și ale Școlii de la Chicago, a avut un rol important în această transformare.
Reformele au făcut din Chile unul dintre cele mai cunoscute exemple de economie de piață din America Latină. Totuși, perioada nu a fost lipsită de crize. În 1982, Chile a trecut printr-o severă criză economică, caracterizată prin falimente, creșterea șomajului și acumularea datoriilor. Criza a contribuit la apariția protestelor împotriva regimului. Prin urmare, bilanțul economic al dictaturii rămâne controversat: reformele au pus bazele unui model economic care avea să influențeze Chile și după revenirea la democrație, dar costurile sociale și efectele inegalităților au fost intens dezbătute.
Constituția din 1980 și tentativa de perpetuare a regimului
În 1980 a fost organizat un referendum pentru aprobarea unei noi Constituții. Opoziția era însă puternic restricționată, presa era cenzurată, iar condițiile referendumului nu au oferit garanțiile asociate unui proces electoral democratic. Rezultatul oficial a fost de aproximativ 67% în favoarea Constituției. Constituția prevedea un mandat prezidențial de opt ani și crea mecanisme prin care armata urma să păstreze o influență importantă asupra sistemului politic. În anii 1980, opoziția democratică s-a consolidat. Protestele împotriva regimului s-au intensificat, iar partidele politice au început să se reorganizeze. În 1988, chilienii au fost chemați să se pronunțe dacă Pinochet urma să rămână președinte pentru încă un mandat. Rezultatul a fost o surpriză pentru regim: „No” a câștigat. Pinochet a acceptat rezultatul și, în 1990, Chile a revenit la un guvern civil. La 11 martie 1990, Patricio Aylwin a preluat funcția de președinte, marcând începutul tranziției democratice.
În mod neobișnuit pentru un fost dictator, Pinochet nu a dispărut imediat din viața publică, a rămas comandant al armatei până în 1998 și apoi a devenit senator pe viață în baza sistemului creat de Constituția din 1980. Unul dintre cele mai spectaculoase momente ale perioadei post-dictatură s-a produs în 1998, când Pinochet a fost arestat la Londra, la cererea autorităților spaniole, care urmăreau să-l judece pentru crime legate de încălcarea drepturilor omului. Arestarea sa a generat o dezbatere internațională privind posibilitatea ca un fost șef de stat să fie judecat într-o altă țară pentru crime comise în timpul mandatului său. Pinochet s-a întors în Chile în anul 2000, după ce autoritățile britanice au decis că starea sa de sănătate nu permite desfășurarea procesului. A continuat să fie urmărit penal în Chile, însă nu a fost condamnat definitiv pentru crimele regimului înainte de moartea sa, la 10 decembrie 2006.
Concluzie
Augusto Pinochet și lovitura de stat din 11 septembrie 1973 reprezintă un capitol esențial pentru înțelegerea istoriei Americii Latine și a Războiului Rece. Lovitura de stat a avut loc într-un Chile profund divizat, în care confruntarea dintre stânga socialistă și forțele conservatoare se suprapunea peste o criză economică și socială gravă. Totuși, aceste tensiuni nu schimbă faptul fundamental că, la 11 septembrie 1973, un guvern democratic a fost înlăturat prin forță, iar în locul său a fost instaurat un regim militar. Pinochet a transformat treptat junta militară într-un regim personal, concentrând puterea politică și militară. Dictatura sa a durat aproape 17 ani și a fost caracterizată atât prin reforme economice radicale, cât și prin represiune politică și grave încălcări ale drepturilor omului. Moștenirea sa continuă să fie controversată în Chile. Reformele economice inițiate în timpul regimului au influențat profund dezvoltarea ulterioară a țării, dar nu pot fi analizate separat de costurile politice și umane ale dictaturii.
Bibliografie
Biblioteca del Congreso Nacional de Chile, Período 1973-1990 – Régimen Militar.
Biblioteca del Congreso Nacional de Chile, El Golpe de Estado y sus consecuencias para la memoria histórica.
Biblioteca Nacional de Chile – Memoria Chilena, Augusto Pinochet Ugarte (1915-2006).
Biblioteca Nacional de Chile – Memoria Chilena, Golpe de Estado del 11 de septiembre de 1973.
Ministerio de Justicia y Derechos Humanos de Chile, Comisión Nacional de Verdad y Reconciliación – Informe Rettig.
Biblioteca Nacional Digital de Chile, Informe de la Comisión Nacional de Verdad y Reconciliación.
RADOR – Alexandru Eduard Balaci
