De la scânteia electrică la vocea care a unit lumea

Autor:Alexandru Eduard Balaci

 

Introducere

În urmă cu aproape un secol, o voce rostită într-un studio putea ajunge, prin unde electromagnetice, în casele unor oameni pe care vorbitorul nu îi văzuse niciodată. Pentru ascultători, experiența era aproape incredibilă: muzica, știrile, o piesă de teatru sau vocea unei personalități intrau în locuință fără ca vreun cablu să lege aparatul de sursa transmisiei. Astăzi, când telefonul mobil ne permite să ascultăm orice post din lume, este greu de imaginat cât de spectaculoasă a fost această schimbare. Radioul a transformat informația dintr-un bun care circula relativ lent, prin ziare și conversații, într-un mesaj care putea fi transmis simultan către mii, apoi milioane de oameni.

Radioul nu a fost inventat într-o singură zi

Povestea radioului începe înainte ca cineva să se gândească la un program de știri sau la un prezentator care anunță următoarea melodie. La început, miza era comunicarea fără fire. În secolul al XIX-lea, fizicienii au cercetat natura electricității și a magnetismului. James Clerk Maxwell a formulat teoretic existența undelor electromagnetice, iar Heinrich Hertz a demonstrat experimental, în anii 1880, că asemenea unde puteau fi produse și detectate. Unul dintre numele esențiale ale acestei istorii este Guglielmo Marconi. În 1897, Marconi a brevetat un sistem de telegrafie fără fir, contribuind la transformarea fenomenelor fizice în tehnologii de comunicație utilizabile. În decembrie 1901, el a realizat un experiment celebru de recepție a semnalelor Morse peste Atlantic, între Europa și Newfoundland. Experimentul a fost important pentru istoria comunicațiilor, deși detaliile tehnice și interpretarea lui au fost discutate ulterior de istorici.  Trebuie făcută aici o distincție importantă: telegrafia fără fir nu era încă radioul de divertisment și informare pe care îl cunoaștem astăzi.
Primele sisteme transmiteau în principal semnale codificate, utile mai ales pentru nave, armată și comunicații la distanță. Nu exista încă un flux regulat de emisiuni destinat unui public larg. Un alt pionier, Reginald Fessenden, a realizat la 24 decembrie 1906 o transmisie remarcabilă: în locul exclusiv al semnalelor Morse, marinarii care aveau receptoare adecvate au putut auzi voce umană și muzică. Fessenden ar fi interpretat inclusiv la vioară, într-unul dintre cele mai cunoscute episoade din istoria timpurie a radiotelefoniei. Acest moment este considerat un reper al transmiterii sunetului prin radio, nu neapărat începutul unic și incontestabil al radiodifuziunii moderne. Alte experimente și transmisii programate au contribuit, de asemenea, la dezvoltarea mediului.
În paralel, cercetătorii au lucrat la amplificarea semnalelor și la îmbunătățirea receptoarelor. Lee de Forest, de exemplu, a contribuit la dezvoltarea dispozitivelor electronice care au făcut posibilă amplificarea semnalelor slabe. Fără asemenea progrese, aparatele radio ar fi rămas dificil de utilizat și mult mai puțin eficiente. Radioul a apărut, așadar, prin acumularea unor descoperiri. Marconi, Hertz, Maxwell, Fessenden și mulți alți cercetători au avut contribuții diferite, iar trecerea de la comunicația fără fir la radiodifuziune a fost un proces, nu invenția izolată a unui singur om.

Din laborator în sufragerie: nașterea radiodifuziunii

Primul război mondial a accelerat dezvoltarea comunicațiilor radio, dar adevărata schimbare socială s-a produs atunci când tehnologia a început să fie folosită pentru a transmite programe regulate către public. În anii 1920, radioul s-a transformat rapid într-un mijloc de informare și divertisment. Muzeul Marconi din Italia consemnează o transmisie oficială de radiodifuziune realizată la 15 iunie 1920, de la instalațiile Marconi din Chelmsford, în Anglia. În 1922 a fost înființată BBC, instituție care avea să devină unul dintre reperele internaționale ale radioului public. Apariția radiodifuziunii a modificat relația dintre public și informație. Ziarul trebuia tipărit, transportat și distribuit. Radioul putea transmite o știre în timp ce evenimentul încă se desfășura. Un concert putea fi ascultat de oameni aflați în orașe diferite, iar o declarație politică putea ajunge la public fără să fie necesară prezența acestuia într-o sală.
La început, însă, radioul nu era un obiect obișnuit în fiecare locuință. Aparatele puteau fi scumpe, voluminoase și dificil de utilizat. Unele receptoare primitive, inclusiv cele cu cristal, necesitau antene și căști, iar alte modele funcționau cu baterii. Pe măsură ce tehnologia s-a îmbunătățit, receptoarele au devenit mai puternice și mai accesibile. În anii 1930, radioul începea să ocupe un loc important în locuințele familiilor care și-l puteau permite.
O altă schimbare a fost apariția unei noi forme de cultură populară. Ascultătorii nu mai aveau nevoie să meargă la teatru pentru a urmări o poveste interpretată de actori sau la o sală de concert pentru a asculta muzică. Radioul aducea spectacolul în casă, iar imaginația completa ceea ce microfonul nu putea arăta.

Cum se realiza o emisiune radio în urmă cu aproximativ 100 de ani

Redactorii trebuiau să pregătească textele, să verifice informațiile și să stabilească ordinea momentelor din program. Un prezentator sau un crainic avea de citit anunțurile într-o manieră clară, inteligibilă și potrivită pentru un public pe care nu îl putea vedea. Dacă programul includea muzică live, interpreții și instrumentiștii trebuiau să fie pregătiți să cânte la ora stabilită. Actorii repetau, iar cei responsabili de partea tehnică verificau microfoanele, nivelurile sonore și legătura cu emițătorul. Radioul din acea perioadă era, în multe privințe, un spectacol realizat în direct. Muzeul SFO al Aeroportului Internațional din San Francisco descrie epoca de aur a radiodifuziunii prin programe cu actori, ingineri de sunet și muzicieni care interpretau live.
Microfonul transforma vocea sau muzica în semnal electric. Echipamentele din studio prelucrau semnalul, care era apoi transmis prin instalația de emisie și antenă. Receptorul ascultătorului capta undele radio și le transforma din nou în sunet. În practică, acest proces necesita o infrastructură tehnică importantă. Emițătoarele, antenele, circuitele și aparatele de studio trebuiau să funcționeze corect, iar problemele tehnice puteau afecta întreaga emisiune. Pentru transmisiunile din afara studioului, de exemplu de la un concert sau de la un eveniment sportiv, era nevoie de soluții tehnice care să lege locul evenimentului de postul de radio. O asemenea transmisie nu era la fel de simplă precum conectarea unui microfon la un laptop. Și greșelile aveau alte consecințe. Dacă un crainic se încurca într-un text citit în direct, nu putea tăia pasajul și relua propoziția fără ca publicul să observe. Dacă un muzician întârzia sau o legătură tehnică se întrerupea, echipa trebuia să găsească imediat o soluție. Nu toate emisiunile erau, totuși, transmise în direct. Discurile puteau fi folosite pentru redarea muzicii sau a unor materiale pregătite anterior. Dar posibilitățile de înregistrare, păstrare și editare erau incomparabil mai limitate decât cele actuale. De aceea, vocea, ritmul și capacitatea de improvizație a celor din studio aveau o importanță deosebită.

O premieră care spune multe despre radioul românesc

În România, prima emisiune oficială a serviciului public de radiodifuziune a fost transmisă la 1 noiembrie 1928, începând cu ora 17:00. Programul inaugural s-a desfășurat până la miezul nopții și a cuprins muzică, știri, poezie, informații meteorologice și știri sportive. Poetul Horia Furtună a recitat „Suflet nou”, iar formula de identificare a postului a fost rostită de Dragomir Hurmuzescu.  Această combinație de conținuturi arată că radioul românesc nu a fost conceput exclusiv ca un mijloc de transmitere a informațiilor oficiale. Încă de la început, el a urmărit să combine actualitatea cu educația, literatura și divertismentul.
În 1908, la Constanța, Serviciul Maritim Român a instalat un post de radiotelegrafie. În 1909, Marina Militară a instalat alte posturi la Călărași, Giurgiu și Cernavodă. Acestea erau destinate comunicațiilor fără fir, nu unui program public de radio în sensul modern. În 1921, o inițiativă guvernamentală a dus la dezvoltarea unei rețele de posturi radiotelegrafice.  Un rol esențial în trecerea spre radiodifuziunea publică l-a avut fizicianul Dragomir Hurmuzescu. Profesor și promotor al cercetării în domeniul electricității, acesta a sprijinit dezvoltarea radiofoniei și a înființat, la sfârșitul anului 1924, Asociația Prietenii Radiofoniei. În jurul său s-au mobilizat radioamatori și oameni interesați de potențialul noii tehnologii. Societatea de Difuziune Radiotelefonică din România a fost constituită în 1927, iar prima emisiune oficială a avut loc în anul următor. Societatea avea capital majoritar de stat, iar dotarea tehnică inițială a fost furnizată de compania Marconi din Londra. Instituția a trecut ulterior prin mai multe reorganizări și schimbări de denumire, iar din 18 iunie 1994 funcționează sub numele oficial de Societatea Română de Radiodifuziune, cunoscută publicului sub brandul Radio România.
Un alt nume important este Mihail Jora, dirijor și compozitor care a contribuit la dezvoltarea componentei muzicale a radioului public. Orchestra Radio a fost înființată în 1928, iar ulterior a devenit un element central al misiunii culturale a instituției. Astfel, radioul a creat nu doar programe, ci și structuri artistice capabile să producă și să interpreteze muzică pentru un public mult mai larg decât cel prezent în sala de concert.

De la un program de câteva ore la o instituție culturală

Primele emisiuni aveau un program limitat, însă diversificarea s-a produs repede. În 1929 au apărut programe dedicate copiilor, iar teatrul radiofonic și transmisiunile de la instituții culturale au început să dezvolte o relație nouă între public și artă. La 18 februarie 1929, potrivit cronologiei oficiale a Societății Române de Radiodifuziune, a fost transmisă în direct piesa într-un act „Ce știa satul”, de V. Al. Jean, în interpretarea actorilor Maria Filotti și Romald Bulfinski. Tot în 1929 au avut loc transmisiuni de la Opera Română și de la Ateneul Român. În 1930 a debutat „Universitatea Radio”, care aducea în fața microfonului personalități ale intelectualității românești.  În 1932 a fost inaugurat studioul mare de concerte din strada General Berthelot nr. 60, semn că radioul avea nevoie de spații specializate pentru producțiile sale artistice. În 1934 a intrat în funcțiune postul național de la Bod, lângă Brașov, cu un emițător provizoriu de 20 kW; ulterior, puterea acestuia a fost mărită considerabil.  Această dezvoltare a însemnat mai mult decât creșterea puterii de emisie. Radioul a devenit un loc de întâlnire între jurnalism, muzică, literatură, teatru, știință și educație. A oferit artiștilor o nouă cale de a ajunge la public și a permis unor ascultători aflați departe de marile orașe să intre în contact cu manifestări culturale pe care altfel le-ar fi întâlnit mult mai rar.

Concluzie

Istoria radioului nu poate fi redusă la povestea unui aparat. Ea este istoria întâlnirii dintre cercetarea științifică, infrastructura tehnică, jurnalism și nevoia oamenilor de a fi informați și de a împărtăși experiențe. În România, Radio București a început să emită într-o perioadă în care radioul era încă o tehnologie nouă, iar accesul la informație și cultură era mult mai limitat decât astăzi. În mai puțin de un deceniu, radiodifuziunea publică ajunsese să transmită muzică, teatru, știri și conferințe, construind o instituție care avea să traverseze schimbări politice, războaie și transformări tehnologice.

Bibliografie

Radio România, Radio România, la a 97-a aniversare, 1 noiembrie 2025.

Museo Marconi, Radiodiffusione.

SFO Museum, On the Radio, expoziție despre istoria radioului.

Radio România, Concertul aniversar Radio România 95, 30 octombrie 2023.