La sfârṣitul Primului Război Mondial s-au produs schimbări greu de prevăzut în momentul declanṣării conflagraṭiei: căderea autocraṭiei ṭariste ṣi instalarea comunismului în Rusia, precum ṣi dezmembrarea Austro-Ungariei. Situată între cele două imperii destrămate, Basarabia avea să îṣi croiască mai uṣor drumul pe care ṣi-l dorea, unirea cu România. În 1917 era deja pregătită: miṣcarea de emancipare naṭională luase avânt; se constituise partidul Naṭional Moldovenesc, cu Pan Halippa, Vladimir Herṭa ṣi alṭi fruntaṣi; a urmat formarea Sfatului Ţării. Această instituṭie de conducere reprezentativă, cu ai săi 84 de deputaṭi moldoveni, avea să împlinească în etape năzuinṭa românilor: la 2 decembrie 1917 a proclamat Republica Democratică Moldovenească Autonomă în cadrul Federaṭiei Ruse; două luni mai târziu, independenṭa noii republici; în sfârṣit, la 27 martie 1918 unirea Basarabiei cu România. Era începutul României Mari.
Generalul Titus Gârbea, pe atunci un sublocotenent de artilerie care fusese în luptele de la Gorj, la Câmpu Mare și la Podul de peste Jiu, a fost martor la acest moment emoṭionant. Într-o discuṭie cu domnul profesor Ioan Scurtu, înregistrată în 1994 pentru Arhiva de istorie orală, generalul Gârbea l-a povestit.
Audio: poezie populară recitată de Petru Munteanu, fost prizonier de război în Siberia
„Atunci a căzut din cer o stea luminoasă de tot şi Basarabia a făcut apel la noi şi s-a unit cu noi. Unirea Basarabiei, la care eu am luat parte, la 27 martie 1918, a fost pentru noi o mângâiere. Ruşii şi în ţara lor erau tot aşa de ticăloşi, dar mai ales în Basarabia, unde furau şi violau peste tot. A venit Armata Română, spirit de ordine, basarabenii s-au dovedit foarte patrioţi, chiar ne-am zis: Doamne, noi ne gândeam numai la ardeleni!, mai ales eu care eram ardelean după mamă. Dar basarabenii ăştia sunt mai buni patrioţi decât ardelenii. Şi, în adevăr, ei au făcut Unirea cu mare entuziasm.
Dar socotiţi că Armata Română a avut vreun rol în Unire?
Nu s-a amestecat deloc Armata Română. Dar deloc! A fost oprită să se amestece de o manieră oarecare. Eu eram atuncea un ofiţer mai bun, mai răsărit, făcusem şi războiul, şi fusesem la Comandamentul de la Chişinău, comandantul era un general basarabean, Răşcanu Ioan, care a fost şi ministru de război de mai multe ori… […] Şi el care mă ţinea comandant la Tighina, cu rost de pază acolo, la Tighina, de la Chişinău mă cheamă la telefon: „Vino repede aici!„ Am fost şi am asistat la această Unire a Basarabiei cu România.
Să vă dau acuma un exemplu, ca să vedeţi cum a fost entuziasmul: mă trimite generalul meu: „Du-te pe la cutare, cutare, cutare…„, ăştia erau toţi şefi de comunităţi religioase, evrei, germani, ucrainieni etc, „… ṣi invită-i din partea noastră, oficial, că mâine este hotărârera dacă Basarabia se uneşte sau nu cu noi!„ Şi mă trimite pe mine cu o maşină militară cu insignele de roşu, galben şi albastru. Şi când ajungem în mahalaua evreiască, în partea de jos a oraşului, la domnul… […] rabin era, i-am uitat numele, rabinul ne-a primit printr-un ţârcovnic de-al lor, cu papuci de lac şi ciorapi albi. Eu eram cu doi subofiţeri după mine, eram armat, bunînţeles – atunci era încă război – şi m-am suit sus, unde m-a primit rabinul foarte ceremonios, Telzon îl chema, care era în Parlamentul ţării de drept, după Constituţie reprezentant al evreilor. Telzon ne-a aşezat, vorbeam cu el nemţeşte, ceva franţuzeşte ştia şi ruseşte. Şi la un moment 
dat vine ţârcovnicul şi îi şopteşte la ureche nu ştiu ce, el m-a luat de mână, am ieşit în balcon, şi am văzut toată strada şi străzile adiacente pline-pline de evrei care erau hotărâţi să-l apere pe rabinul lor. El i-a potolit: „Iată pentru ce a venit ofiţerul cu maşina aceasta care va alarmat: mă pofteşte cu mare ceremonie la ziua de mâine, când are să fie o declaraţie în Parlamentul ţării, dacă Basarabia să se unească cu România şi să aducă liniştea sau dacă să rămână mai departe cu mizeria asta pe care o îndurăm cu toţii…„ Când poporul a auzit lucrul ăsta, a izbucnit în aplauze şi în urale şi cei doi subofiţeri care erau jos la maşină, şi cu şoferul, când au văzut poporul adunat şi ostil, o băgaseră pe mânecă şi ei.
Eu am stat de vorbă, am vorbit… după aceea m-am împrietenit cu dânsul şi el a spus, după Unire: „Nu credeam că poporul român moldovenesc din Basarabia să fie aşa mare patriot cum s-a dovedit şi cum se dovedeşte mereu, cu aceste serbări pe care le ţine lanţ, una după alta!..„”
[Interviu realizat de prof. Ioan Scurtu ṣi Octavian Silivestru, 1994]
