România se afla de aproape doi ani în război cu Naṭiunile Unite atunci când americanii au declanṣat operaṭiunea „Tidal Wave”. Obiectivul principal al atacului de la 1 august 1943 a fost Ploieṣtiul, ale cărui rafinării furnizau Germaniei naziste 30% din necesarul de petrol. În 50 de minute de bombardament lansat de avioane de tip B-24 Liberator, au fost rănite peste 200 de persoane. Totuṣi, americanii au fost atunci înfrânṭi. Aveau să revină cu atacuri asupra României în primăvara anului următor. Între timp, pe frontul estic trupele Axei fuseseră înfrânte, iar armata Uniunii Sovietice intra în ṭară.
Atacul din 4 aprilie 1944 asupra Bucureṣtiului a fost tot cu bombardiere B-24 care au pornit de la o bază din sudul Italiei, au trecut peste Carpaṭii sudici, pe la Târgoviṣte ṣi Snagov ṣi, timp de două ore, în miezul zilei, au lovit Bucureṣtiul. Ţintele principale au fost Gara de Nord ṣi liniile ferate, dar au avut de suferit ṣi Calea Griviṭei, cartierul Giuleṣti, ba chiar câteva bombe au lovit în zonele Athenee Palace, Misiunea Militară Germană, Catedrala „Sfântul Iosif„ ṣi Cotroceni. Sute de clădiri au fost distruse. 5000 de oameni au fost uciṣi sau răniṭi. Pentru îngroparea morṭilor a fost necesară organizarea unui nou cimitir, pe Calea Giuleṣti, al cărui nume aminteṣte ziua tragediei – Cimitirul „4 aprilie”.
Fără să fi fost în punctele fierbinṭi ale acestor evenimente, Gheorghe Ionescu din comuna Ştefăneṣti, judeṭul Argeṣ ṣi Aristide Ionescu din Ştefăneşti, Vâlcea, îṣi amintesc în detaliu ce au trăit atunci românii.
Gheorghe Ionescu
„La 1 august ‘43, [a fost] prima incursiune a aviaţiei americane şi engleze în România. Eram într-o duminică la biserica din Lăceni ṣi adusese pe „Sfânta Filofteia„ de la Curtea de Argeş, că era o secetă mare. Şi în faţa bisericii acolo, pe un teren viran, [era] adunată toată populaţia comunei de la toate celelalte biserici, câteva sute, o mie de oameni, şi slujba [se făcea] în prezenţa sfintelor moaşte. Fără alarmă, fără nimic, la un moment dat [s-a auzit] un vâjâit îngrozitor: au trecut câteva sute de avioane razant, razant! Făceau umbră… la, eu ştiu, o sută de metri distanţă de pământ, aşa au trecut. Ne-am speriat, nu ştiam despre ce e vorba, în sfârşit. Până la urmă am aflat. Primul bombardament asupra Ploieştiului, care a fost un dezastru pentru americani. […]
Ei, şi ăsta a fost primul. După aia au văzut că e eşec şi n-au bombardat timp de aproape un an, din august ‘43 până în 4 aprilie ‘44 n-au mai venit. Au luat ei alte tactici, alte repere, alte…
Şi care a fost reacţia oamenilor, la Lăceni?
Păi, panică! Se ştia că nu sunt avioane româneşti sau nemţeşti. Dar n-au dat nici o bombă [acolo]…
Pe 4 aprilie [1944 a fost] primul bombardament asupra Bucureştiului care a fost îngrozitor, au murit mii de oameni, pagube materiale pe la Gara de Nord… Atunci a murit, în primul bombardament, şi actorul Vasilache, că era un cuplu celebru, Stroe şi Vasilache – Stroe evreu şi Vasilache român – dar ei nu jucau decât împreună. Pe 5, a doua zi, eram în vacanţa de Paşti cu tata, la omizi, la „cules„ de omizi, cu scara, cu cârligul, aşa se culegeau omizile atunci din pom, pe la 11-12 ziua încep să treacă avioane. Trecuseră şi în prima zi… Fiindcă Piteştiul şi Oarja care e lângă Piteşti era un punct de răscruce. Toata vara, alea trei luni cât s-au ţinut bombardamentele, toate avioanele treceau pe deasupra Piteştiului şi a Oarjei! Dar noi ne obişnuisem cu ele şi le corelam de la radio, unde merg, că ştiam de-acum: dacă o luau mai spre sud puţin, se duceau la Bucureşti ṣi, într-adevăr, se confirma că au bombardat Bucureştiul. Dacă o luau puţin mai spre nord, se duceau la Ploieşti. De aici se bifurcau.
Au trecut, n-a fost nimic, au trecut vreo jumate de oră încontinuu, în formaţie de 26, 38, formaţii fixe. O scurtă pauză de o jumate de oră şi au început să treacă înapoi, că treceau înapoi tot pe aici. Nu mai treceau în formaţie, că le mai zburătoreau avioanele de vânătoare nemţeşti şi româneşti. Mă obişnuisem cu ele, le ştiam zgomotul, treceau… era nor, nu se vedeau. Când era soare, le număram. La un moment dat, deasupra noastră, dar exact deasupra noastră… auzim deasupra norilor – nu se vedea nimic – focuri de mitralieră, pârâit de mitralieră, câteva rafale. Asta a durat câteva secunde, bineînţeles. Şi la un moment dat o explozie, o explozie… un zgomot de explozie de bombă. Dar deasupra, deasupra norilor. Bineînţeles că în aceeaşi secundă au început să cadă de dincolo de nori – alea nu se vedeau când au căzut, cădeau cu viteză mare – fragmente din avion. Nemţii, care se ridicaseră de la Geamăna unde era aeroport militar de [avioane de] vânătoare nemţeşti, i-au lăsat să se ducă să bombardeze şi i-au aşteptat la întoarcere, că ştiau traseul. Şi a fost luptă aeriană deasupra comunei! Au căzut, au ieşit din nori opt paraşutişti, că un bombardier de-ăla, B-26, avea opt servanţi. Dintre ei, patru au căzut morţi cu paraşutele şi patru [au fost] răniţi. I-a dus vântul mai printr-o pădure încolo, înspre Cireşul, nu ştiu pe unde, i-am…
Ăştia s-au mobilizat, era apărarea civilă, primăria, trupele militare, suna goarna să ne ducem să prindem… să se ducă, nu m-am dus eu, să prindă de-ăştia, că ziceau că fac ăia rău, că paraşutiştii de-aia se aruncaseră… Ei se aruncaseră, săracii, că le-a sfărâmat avionul! În sfârşit… Ăia au ieşit din pădure, s-au predat. Erau arşi toţi, ăştia patru. […] Bineînţeles că ne-am lămurit că sunt paşnici, nu erau înarmaţi. Şi i-au îmbarcat parcă în două căruţe şi i-au dus la Piteşti la spital unde au fost foarte bine trataţi şi vindecaţi. Eu de-atunci ascultam posturile străine. […] După vreo lună, a spus Radio Londra: „Mulţumim doctorului Nelecu„, care era chirurgul şi şeful spitalului, „pentru atenţia şi îngrijirea pe care a dat-o soldaţilor americani şi i-a vindecat…„ şi nu ştiu ce. Bineînţeles, când s-au vindecat i-au dus în lagăr, la Predeal, unde trebuie ştiut că românii s-au purtat foarte bine cu soldaţii americani. […] Pe cei patru morţi i-au îngropat la cimitirul din Lăceni, la biserica lui Badea Cârstei. Avea fiecare medalion cum îl cheamă, ce regiment e, câţi ani are, toate datele civile. Şi le-au pus crucea, au scris pe cruce: „Sergent William Thompson„, sau eu ştiu cum îl chema… Americanii aveau evidenţa lor exactă şi cred că n-a trecut poate o săptămână sau 10 zile după 23 august şi au venit şi i-au deshumat ṣi i-au dus pe fiecare în Oklahoma, unde aveau domiciliul şi familia. Şi cu asta se încheie episodul bombardament la Oarja. […]
Restul, la Piteşti […] au fost trei: pe 6 mai primul, pe 6 iunie, exact la o lună, al doilea şi pe 7 sau 8 iulie, cam la o lună… trei bombardamente asupra Piteştiului. Dar cel mai groaznic a fost primul, fiindcă se nimerise sâmbăta şi sâmbăta la Piteşti era zi de târg, adică era Piteştiul supraaglomerat cu ţărani. În târg, în vale, era oborul şi de vite şi de cereale şi de toate. Şi veneau mii de ţărani cu căruţe, cu vânzare-cumpărare. Şi atunci americanii au fost foarte, cum să le zic, necinstiţi, în sensul că au lăsat câteva bombe pe-aici prin oraş. A căzut şi o aripă a Liceului „Brătianu„ unde era internatul, şi cantina şi biblioteca. Dar astea n-au făcut pagube prea mari sau victime prea multe. Dar au văzut forfotă mare în târg, în vale, lumea… Se dăduse alarma, ştiau acuma de regula războiului, că începuseră de vreo două săptămâni bombardamentele. Şi au fugit toţi în ştrand, pe malul… printre plute pe acolo, pe malul Argeşului. Ei, i-au văzut, dom’le, americanii şi nu bombele i-au omorât, avioanele de vânătoare în picaj – ṣi asta e foarte grav! Adică vedeau că e populaţie civilă… […] Sute de oameni au murit mitraliaţi, deci premeditat, conştient au tras în populaţia civilă care, în legile războiului, se zice că e protejată, teoretic. N-au făcut mare… mari pagube în Piteşti.”
[Interviu de Remus Cârstea, 2001]
Aristide Ionescu
„Despre bombardamentele anglo-americane… noi ştiam că nemţii au fost aceia care au bombardat prima oară populaţia civilă şi în replică au început şi americanii să bombardeze Germania. La bombardamentul din ’44, deci înainte de începerea ofensivei şi probabil aşa au gândit americanii, înainte de a începe al doilea front, trebuiau slăbite toate ţările aliate Germaniei, printre care era şi România. [Pe tata] l-a prins bombardamentul din 4 aprilie [în Bucureṣti], care a fost cel mai devastator! […]
Mai înainte a fost o alarmă dată şi s-a sunat întreruperea alarmei, deci un exerciţiu de alarmă, de apărare antiaeriană. La o jumătate de oră s-a sunat din nou alarma. Populaţia a crezut că este vorba de un alt exerciţiu şi nu a mai mers în adăposturi. Şi atunci au venit şi a început bombardamentul.
Tatăl dumneavoastră era cu afaceri în Bucureṣti?
Totdeauna avea la Hotelul Bratu, care era lângă Gara de Nord, o cameră care era închiriată ṣi pentru că el a făcut comerţ cu vinuri, avea depozit de vinuri şi vindea la restaurante şi mergea de mai multe ori pe lună pentru contracte şi pentru încasări. Şi fiind el la hotel, s-a încercat, când au început să cadă bombele, să se ducă în adăpost. În primul adăpost au fost mai multe persoane şi nu l-au mai primit, pentru că nu mai aveau loc şi în alt adăpost în care a mers a putut… dar aceste adăposturi, aşa-zise, de fapt erau nişte tranşee săpate în pământ cam la o adâncime de doi metri, deci nu era o protecţie. A avut norocul că în aşa-zisul adăpost în care a fost dânsul să nu cadă bomba. Şi când a mers [înapoi] spre Hotelul Bratu, atunci, în primul adăpost în care nu mai avusese el loc, era o groapă: o bombă cam de 250-300 kg. căzuse şi a văzut bucăţi de corp omenesc aruncate până la etajul I! A fost atât de impresionat – el, care făcuse atâta război – încât nu şi-a revenit. Şi după o săptămână, când am fost eu în Bucureşti, încă mai se scoteau cadavre din cartierul Chitila, din casele aşezate paralel cu calea ferată.
Ceea ce mai pot preciza: mi-am dat seama atunci că nu aveau precizie în lansarea bombelor împotriva obiectivelor militare. Gara de Nord a fost bombardată pentru că era un nod de cale ferată unde se transportau trupele în direcţia frontului şi trebuia anihilată şi atuncea au aruncat ploaie de bombe, ca să poată să distrugă. Precizia nu era, repet, atât de mare, dovadă că podul de la Piatra Olt, de cale ferată, a fost bombardat de cel puţin şase-şapte ori şi multe luni de zile când treceam pe acolo cu trenul vedeam bombele şi pe o parte şi pe alta a podului şi pe un mal şi celălalt, la distanţă de un kilometru, un kilometru şi jumătate de pod, iar podul niciodată nu a fost atins.
Dumneavoastră prin ce cartiere ale Bucureştiului aţi trecut?
Prin Griviţei şi pe la Politehnica care era pe Polizu, adică în jurul Gării de Nord; cam la 150-200 metri erau cele mai mari dezastre! Se scoteau cadavre din Chitila, le-am văzut din tren. Cele din oraş fuseseră probabil scoase imediat, eu m-am dus după o săptămână…”
[Interviu de Lavinia Ivaṣcu, 2000]
