Români din exil în anii comunismului

Neagu Djuvara

Arhiva de istorie orală vă prezintă în această lună câteva dintre mărturiile unor români din exil care au vorbit despre motivele plecării lor, despre aventura ajungerii în Occident şi despre începuturile traiului lor în lumea liberă. Veṭi putea citi istorisiri pline de acṭiune, triste sau nostime, care fac parte dintr-o realitate mai puṭin cunoscută nouă.

de Silvia Iliescu
de Silvia Iliescu

S-a născut cu 100 de ani în urmă într-o familie de aromâni aşezată la noi în secolul al XVIII-lea. Este nepotul diplomatului Trandafir Djuvara şi are mai multe rude care au fost oameni importanṭi pentru ṭară. Neagu şi-a făcut studiile de istorie şi drept în Franṭa. În 1941 a mers pe frontul estic şi a fost rănit. Doi ani mai târziu avea să intre, prin concurs, la Ministerul de Externe. Într-un moment istoric, în dimineaṭa zilei de 23 august 1944, a fost trimis curier diplomatic la Stockholm. Era o acṭiune legată de negocierile de pace cu URSS. A rămas acolo ca secretar de legaṭie până la schimbările din Ministerul de Externe care a fost preluat de Ana Pauker în 1947. Nu s-a mai întors în ṭară, pentru că ar fi fost cu siguranṭă arestat şi condamnat de comunişti în procesele politice ale acelor ani. Până în 1961 s-a aflat în exil în Europa, lucrând în organizaṭiile anticomuniste ale românilor din diaspora. Apoi a devenit, pentru 23 de ani, consilier diplomatic şi juridic al Ministerului Afacerilor Străine din Niger şi profesor la Universitatea din Niamey.

1936_neagu_djuvara_la_sinaia_preluare_foto_historia_ro
foto: historia.ro

„Eu am fost întâmplător trimis curier diplomatic [la Stokholm], în dimineaţa zilei de 23 august ’44, de către guvernul Antonescu, adică de către Mihai Antonescu. […] Şi plecam mai întâi către Berlin şi de la Berlin trebuia să plec la Stockholm. Întâmplarea a făcut că noaptea pe care am petrecut-o la Berlin, fără ca să vină să mă ia colegii de la Ambasada Română, că nu primiseră telegrama la vreme, cum m-am descurcat nu vă mai povestesc, că este o adevărată poveste tragi-comică, eram cu geamantanele în holul hotelului şi am stat un ceas lângă uşă, că nu aveau loc pentru mine în hotel şi deodată aud vorbind româneşte şi sunt trei tineri români care erau acolo: unul era un căpitan pentru recepţionare de armament, altul era student, nu mai ştiu exact. Şi aceştia mi-au găsit un loc la un hotel şi m-au dus a doua zi de dimineaţă la aeroport ca să plec către Stockholm, fără să am loc reţinut în avion. Nu vă mai spun, inconştienţa acestor tineri români de-acolo care cu tot războiul acesta groaznic, cu tot Berlinul distrus 90% , în noaptea aceea au făcut petrecanie cu o tânără nemţoaică,  nu ştiu ce, şi vroiau să mă ia şi pe mine. „Staţi, domnule„, zic, „eu nu am dormit noaptea trecută şi eu mă duc cu o misiune – să reîncepem tratativele cu ruşii.„ Era o inconştienta totală la tinerii care erau în Germania! […]

Deci, în dimineaţa de 24 am ajuns la Stockholm şi noul guvern în care fostul meu director Niculescu-Buzeşti şi Pogoneanu care era subalternul lui, imediat au spus: „Lui Djuvara trebuie să îi numim acolo un post, că altfel nu are cu ce trăi, nu se poate întoarce deocamdată, că războiul continuă.„ Şi deci, prin telegramă, am fost numit a doua zi, 24 august ’44, am fost numit  Al treilea secretar de legaţiune, aşa era titlul, la Stockholm.

Să vedeţi acum că în procesul lui Maniu, unul din foştii mei colegi, săracul, probabil împins de securitate – şi el cam slab de înger – a declarat că am fost trimis la 24 [august] cu misiunea ca cine ştie ce legături să iau cu americanii şi cu englezii, au inventat un basm, […] sunt nişte minciuni pe baza cărora eu, dacă eram în ṭară, înfundam puşcăria 10 sau 15 ani, fără ca să ai nici o posibilitate de apărare! […]

Cât timp a durat această situaţie în care numai dumneavoastră şi celălalt coleg aṭi coordonat şi aţi întreţinut toată ambasada?

neagu-djuvara-in-emisiunea-garantat100-foto-tvrPână la sfârşit, adică până în toamna ’47, când a fost mai întâi rechemat… Nu chiar toamna, vara, prin august cred că a fost rechemat mai întâi Duca… deci Gheorghe Duca, în luna august ’47, este înlocuit prin generalul Radu Rusescu care făcea parte din categoria de oameni care au  crezut că poate să se joace cu comunismul şi să facă pe colaboratorul. […] [Eu] am avut noroc. Un an şi jumătate după sosirea mea acolo au dat drumul de la Bucureşti… după terminarea războiului au putut să iasă nevasta mea şi cu fetiţa mea de şapte ani, să iasă din ṭară şi în momentul acela mi-am zis: acum, că am toată familia cu mine, poate că nu mă întorc nici eu. Şi când am aflat, în ’47, printr-o scrisoare a mamei mele trimisă printr-o ambasadă străină că sunt implicat în procesul Maniu, nu m-am mai întors. De altfel, de la Stockholm la Bucureşti trebuia să trecem prin Paris, aşa că eu când am luat trenul cu familia mea, am luat trenul către Bucureşti, via Paris.

Dumneavoastră aţi plecat spre România în toamna anului 1947?

Da, am plecat spre România, trebuie să fi fost pe la 20 septembrie ’47.

V-am întrebat pentru aţi spus că în august ’47 a fost rechemat Gheorghe Duca, deci dumneavoastră…

Şi eu, în câteva săptămâni am fost rechemat şi eu.

Şi v-aţi oprit la Paris.

Da. […] Când m-am oprit la Paris şi când am luat hotărârea, în decembrie ’47, mai cu seamă după alungarea regelui Mihai, mi-am zis: nu se poate să mă duc. De altfel, este foarte simplu: la Paris mama, tot aşa, prin nişte diplomaţi străini, mi-a trimis un bilet în care zicea: „Mai bine te faci hamal la Paris decât să te întorci în ṭară.„ Carevasăzică, era foarte clar că nu trebuie să mă întorc.

Şi atunci, pe când încercam şi să-mi găsesc de lucru ca să pot să-mi întreţin familia, în acelaşi timp încercam să iau legătura cu foştii colegi diplomaţi sau cu foşti cetăţeni români de acolo, rămaşi, ca să vedem ce putem face pentru ṭară. Şi aşa că m-am lipit şi eu la grupul acesta de foşti diplomaţi care considerau ca şef al lor pe Alexandru Cretzianu. […] Eram secretar general al Comitetului de Asistenţă pentru Refugiaţi şi pe urmă am fost funcţionar internaţional, dar tot pentru refugiaţi, încă un an, şi în momentul acela ştiam cam tot ce se întâmplă în emigraţie şi auzisem despre recrutarea […] de către serviciile americane. Asta am auzit vag. Or, în momentul în care mi-am terminat acel an făcut la Organizaţia Internaţională pentru Refugiaţi, această organizaţie şi-a terminat misiunea în primăvara ’52 şi eu eram recrutat pentru organizaţia pur franceză care urmă să preia acest serviciu. Însă, din întârzieri legislative, adică faptul că partidele politice franceze nu se înţelegeau asupra formei pe care trebuia să o îmbrace acest nou Oficiu de Protecţie a Refugiaţilor, unii fiind mai internaţionalişti şi zicând că trebuie să fie un birou depinzând de Înaltul Comisar al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, alţii mai naţionalişti, spuneau că trebuie să fie un serviciu pur francez depinzând de Ministerul de Externe francez. Şi, în cele din urmă, această formulă mai naţionalistă a învins. Însă au existat câteva luni când eu m-am găsit şomer, adică se terminase mandatul IRO-International Refugee Organization şi nu se pusese încă pe picioare viitorul OFPRA – Office Français de Protection de Refugies Apatrides -, aceasta a fost şi mai există şi acum, titlul instituţiei franceze care se ocupă de refugiaţi.

Şi în timpul acestui vacuum din mica mea carieră de refugiat s-a întâmplat că grupul pe care francezii şi americanii, în mod cu totul excepţional în viaţa acestor organizaţii de informaţii, se hotărâseră ca în cadrul viitorului NATO – care nu exista încă – hotărâseră ca să pună împreună posibilităţile lor şi pentru Cehia, pentru Polonia, pentru România, [şi] să organizeze lucruri triunghiulare. De pildă, pentru România era un american, un francez şi un român. Şi primul român care fusese recrutat de ei cu asentimentul Comitetul Naţional Român a fost generalul Petrescu, fost subsecretar de stat la Război şi după vreo câteva luni şi-au dat seama că nu face faţă deloc.

Cine şi-a dat seama? Comitetul Naţional Român sau serviciile speciale?

neagu_djuvara_foto_wikipedia
foto: wikipedia

Cred că serviciile speciale. Şi atunci s-au înţeles cu Comitetul Naţional Român… „Pe cine vedeţi dumneavoastră?„ şi nu ştiu cine a sugerat numele meu, mai întâi că ştia că sunt un om de încredere şi în al doilea rând prin faptul că aveam experienţă timp de patru ani de contact cu refugiaţii şi cred că acesta a fost motivul principal. „Acesta este omul care vă trebuie, este un om care cunoaşte mii de refugiaţi şi care noi avem încredere în el.„ Şi, deci, cu asentimentul lui Vişoianu şi a lui Cretzianu, am fost numit de ei […] ca şef român al acestui grup mic, cu câţiva ofiţeri francezi şi unul sau doi reprezentanţi americani la Paris. Şi aveam în subordine o seamă de ofiţeri români. Şi, ca să vedeţi gravitatea lucrului, nu o să dau niciun nume, dar unul din ei a trădat [numele meu] din prima zi, fiindcă, două zile după ce eu am fost numit acolo, se ştia deja la Ambasada română de la Paris. […] Fratele meu din clipa aceea a fost pus sub supraveghere la Bucureşti şi a avut fel de fel de dovezi mai târziu, dar el, săracul, nu ştia de ce, ştia că sunt un opozant al regimului, dar nu putea să-şi închipuie atât de departe, că este chiar o chestiune de…  […]

Dumneavoastră şi grupul  acesta de ofiţeri de la Paris aveaţi o funcṭie de acoperire sau primeaţi nişte fonduri, cum era acel fond Cretzianu?

 Nu, fondul Cretzianu nu ne-a ajutat deloc, noi eram plătiţi de serviciile speciale care făcuseră, probabil, o combinaţie dintre francezi şi americani, eu nu ştiam de unde vin banii, dar eram ca nişte salariaţi şi eu şi ofiţerii, o sumă foarte modestă de altfel şi atunci acoperirea mea era o acoperire de ziarist, în legătură cu Comitetul Francez pentru Europa Liberă, care era un comitet care a vrut să copieze faimosul comitet american Free Europe Committee [National Commitee for a Free Europe], dar care era mult inferior din punct de vedere al mijloacelor… Dar ei au fost obligaţi oarecum de serviciul special francez care probabil că îi finanţa în parte, „Dumneavoastră trebuie să-i daţi o acoperire lui Neagu Djuvara, să vă faceţi ca şi când este plătit de voi şi face articole în cutare publicaţie.„ Aceasta era [formula]… […]

La momentul când m-am supărat pe americani că nu vroiau să-mi dea bani ca să-l salvez pe [Silviu] Crăciunaş [din ṭară], în momentul acela am făcut corespondenţă cu Cretzianu pe chestia asta şi el a vorbit cu contactul lui la CIA, dar nu a reuşit să îi convingă. Ceea ce am cerut eu este ca de-acum înainte, să spunem – deci asta se petrecea la sfârşitul anului ’56 – să mi se dea un buget independent, pentru ca anumite acṭiuni să le pot face fără asentimentul lor. Cazul Crăciunaş era tipic, ei nemaivrând să scoată un ban şi nu era mare lucru, 2000 de dolari cerea bietul om, pentru ca să reanimeze o filieră de trecere prin Ungaria şi să se salveze după ce fusese cinci ani în închisoare şi se salvase în mod miraculos. Or, noi tot ce puteam să ştim este că omul ne-a trimis o carte poştală pe care o semnase „Silvia„ şi a trebuit inteligenţa nu ştiu cui, se pare că Romulus Boilă, nepotul lui Maniu, [care] a zis, dintr-o dată… când ne-am întrebat „Domnule, dar cine este Silvia asta care i-a scris lui cutare la Paris că are nevoie de 2000 de unităţi de penicilină verde?„ Era cusut cu aţă albă… Dar cine este „Silvia„? Şi am spus: „Domnule, dar Silvia este Silviu…„

Eu eram în momentul acela… plecasem pentru 15 zile în vacanṭă în Spania, mă cheamă telegrafic sau telefonic maiorul Raţiu: „Să ştii că avem ceva foarte important.„ M-am întors deci mai curând la Paris, am văzut şi eu cartea aceea poştală, am convocat pe francezi şi pe americani şi am spus: „Domnule, uite ce este, eu cred că este vorba despre Silviu Crăciunaş pe care dumneavoastră americanii l-aţi trimis în România în 1949.„ Francezii imediat au spus: „Dar asta este o treabă, noi nu eram la curent, este treaba americanilor, noi nu ne amestecăm.„ Şi americanii au început aşa: „Păi, să vedem, s-ar putea, dar scrieṭi-i tot prin filiera aia şi cereţi-i mai multe amănunte, că avem nevoie de scrisul lui pentru ca să [se] facă un constat grafologic.„ Şi l-au pisat pe bietul om – ăsta care se ascundea timp de un an – şi în cele din urmă m-au refuzat cu cele 2000 de dolari. Şi atunci le-am pus eu un ultimatum: „Bine domnule, pentru altă dată eu nu mai continui să funcṭionez la acest aşa-zis triunghi americano-franco-român, decât dacă îmi daţi acest minimum de…„ nu ştiu câte mii de dolari ceream pe an, „pe care să-i pot gira singur, cu grupul meu de români şi într-un caz ca acesta să pot salva pe cineva pe care dumneavoastră nu vreṭi să îl salvaṭi.„ Şi cum nu au acceptat nici asta, mi-am dat demisia. Şi a fost un moment destul de dramatic fiindcă nu aveam nimic făcut şi singurul post la care râvneam era să lucrez la Radio Europa Liberă. Or, ştiam chiar de la Europa Liberă, de la alţi colegi de-ai mei, că, în general, Europa Liberă nu angajează pe cineva care s-ar fi stricat cu CIA pentru că CIA, în fond, le dădea fonduri.”

[Interviu de Octavian Silivestru, 1999]