Legăturile dintre Ministerul de Externe şi misiunile diplomatice au fost asigurate întotdeaua de curierii diplomatici. Ei au asigurat transportul şi securitatea mesajelor diplomatice. Misiunea curierilor a fost mult mai dificilă în timp de război, când au trebuit să tranziteze ţările aliate României sau ţările neutre, când serviciile de informaţii străine erau interesate de conţinutul poştei diplomatice. Curierii erau de obicei tineri diplomaţi trimiţi în misiune pentru a se familiariza cu legaţiile, cu diplomaţii aflaţi la post. Unul dintre curierii dipomatici trimis în misiune în 1944 a fost Neagu Djuvara.
„ În martie 1944, eram de-abia de vreo zece luni intrat prin concurs în Ministerul de Externe cu gradul numai de ataşat de legaţie. Fac o precizare: cariera normală începea cu „ataşatul de legaţiune” – aşa se spunea pe vremea aceea pentru că România n-avea decât două, trei ambasade şi încă de puţină vreme. Deci eram ataşat de legaţiune la Direcţiunea Cifrului şi Cabinetului. Şi această Direcţiune a Cifrului avea monopolul curierilor în străinătate.
Eram şase, şapte tineri, nu aveam secretare pentru a se pastra secretul cifrului. Una din precauţiile care fusese luate este că numai noi trebuia să traducem telegramele cifrate, fără secretare, deci numai noi le băteam la maşină, apoi ardeam în fiecare seară carbonul şi copiile, în afară de ceea ce era închis în casa de fier, în seif. Din când în când unii din noi eram trimişi curiei în străinătate, mai cu seamă la cele patru sau cinci ambasade sau legaţiuni din străinătate care erau susceptibile de a permite contacte cu aliaţii occidentali, şi mai târziu, cu ruşii. Primul curierat l-am făcut la Lisabona la sfârşitul lui decembrie 1943 şi începutul lui ianuarie 1944 Deplasarea la Lisabona a fost mai pitorească pentru că s-a făcut cu trenul. Am fost, pur şi simplu, curierul care duce toată corespondenţa masivă între centrală şi diverse consulate. Treceam cu trenul prin Viena unde era un consulat, prin Paris unde era, de asemenea, un consulat, apoi la Madrid… Deci aveam pachete de corespondenţă pentru aceste consulate… Pachetele pe care le primeam erau toate sigilate. Nu era numai o o valiză, erau câte trei, patru, cinci valize fiindcă curierii erau încărcaţi cu fel de fel de corespondenţă ordinară şi se mai profita de acest curier diplomatic pentru a trimite corespondenţă şi familiile celor plecaţi în străinătate. Vă daţi seama, eram în timp de război şi scrisorile circulau greu. Eu am plecat cu trenul. Colegii care plecau cu avionul erau avertizaţi: „Băgaţi de seamă! Nu daţi niciodată bagajele importante din mână”. La avion în general ai voie să iei în cabină cel mult 20 de kilograme. Dacă plecai cu patru cinci geamantane la avion, normal, îţi băgau geamantanele la bagaje, asta-i clar. Nu puteai să iei în cabină decât ce era secret. Şi am auzit că în ora cât aşteptai la Viena să schimbi avionul îţi deschideau sigiliul, îţi cotrobăia înăuntru, luau documentele care îi interesau, le fotocopiau şi apoi închideau geamantanele la loc în mod impecabil.
Deci la Lisabona eu am plecat cu trenul şi nu am avut probleme. La Lisabona întâmplarea face că ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, lipsea. Mi se pare că era domnul Cădere. N-aş putea jura cine era. Şi consilier era Brutus Coste care a jucat un rol în tratativele secrete cu aliaţii. După război Brutus Coste a ajuns în Statele Unite, a fost multă vreme secretar general al Adunării Naţiunilor Captive. Deci la Lisabona era Brutus Coste ca şef al misiunii. Apoi era prim secretar de legaţiune Aristide Burileanu, pe care l-am regăsit la Radio Free Europe, în anii ’57 – ’58. Pe urmă veneau o seamă de ataşaţi de presă, de cultură. Şi cine era ataşat cultural? Era Mircea Eliade. Acolo l-am cunoscut pentru prima oară pe Mircea Eliade, pe urmă l-am regăsit după război la Paris. Şi era o atmosferă foarte simpatică la Lisabona. Nu vă mai spun ce impresie îţi făcea când ai fost pe front în ţară, când trăiai într-un oraş unde în fiecare noapte se stingeau toate luminile, când ai străbătut toată Europa în trenuri cu geamurile vopsite în albastru închis unde nu mâncai aproape nimic. În Germania, în Franţa nu mai spun ce sărăcie de mâncare era pentru că nemţi luau totul. Franţujii în timpul războiului într-adevăr au strâns brâul rău de tot, rău de tot. Şi când am sosit la Madrid şi la Lisabona, am găsit oraşele luminate, belşug, ţigări americane, cafea adevărată, a fost un fel de miracol. La Madrid m-am oprit vreo două zile şi pe urmă tot două zile am stat la Lisabona după care m-am întors tot prin Paris… Deci vezi că drumul ăsta totul dura vreo 15 zile cu şederea, cu trenul…
În martie ’44, am fost desemnat din nou să plec curier. De data asta am plecat la Ankara, tot cu trenul, prin Bulgaria. Mi s-a dat un gemantan în care se găsea o sumă în valoare de un milion de franci elveţieni. Erau cocoşei, adică napoleoni de aur care reprezentau jumătate din sumă. Şi restul au fost bancnote de franci elveţieni, de dolari, de lire sterline, nu mai ştiu ce era…. În total în valoare de un milion de franci elveţieni. Şi am plecat doi. Întotdeauna se pleca în doi, adică unul de la Ministerul de Externe şi unul de la Serviciile speciale ale lui Cristescu. Dar acesta nu ştia ce duc eu în geamantan. El avea misiunea să ia contact cu corespondentul lor din Turcia. Totdeauna am fost două persoane. Numai când am plecat la Stocholm la 23 august 1944 am fost singur. Dar asta e o altă poveste. Deci am plecat la Ankara cu o valiză cu o valoare destul de mare. E sigur că Cretzianu a primit o telegramă supracifrată în care i se spunea „Curierul Djuvara pleacă şi îţi aduce un milion.” E clar fiindcă Cretzianu aştepta geamantanul ăsta. Eu am ştiut ce conţine geamantanul. Am asistat chiar la numărătoare pentru ca nu cumva să mi se reproşeze la sosire că am dat cu un franc mai puţin. A fost un drum cu multe emoţii. Deci plecam cu trenul, dar pe vremea aceea nu exista pod pe Dunăre, deci am avut o primă transbordare la Giurgiu. Am trecut Dunărea pe un vas şi de fiecare dată când coboram cu geamantanul, veneau hamali, mai întâi români, pe urmă bulgari şi se repezeau să-l ia că se vedea că-mi rupea braţul de greutate. Geamantanul era sigilat pentru ca vama românească, bulgărească sau turcească să nu se uite la ce este înăuntru. La graniţa dintre Bulgaria şi Turcia am ajuns în plină noapte Din cauza unui sabotaj la calea ferată a trebuit să stăm o zi întreagă în acea mică staţie de graniţă între Bulgaria şi Turcia. Şi îmi aduc aminte că eram numai noi doi, adică agentul Serviciului special român şi cu mine într-un hol de gară mică. Şi vă închipuiţi ce frică mi-a fost. Şi nemâncaţi. M-am întins pe o bancă cu geamantanul sub cap şi cu mâna trecută în mâner ca să nu mi-o fure în cursul nopţii. Şi după o întârziere de aproape 24 de ore am sosit la Ankara. Şi era chiar ora prânzului. Şi-mi aduc aminte că domnul Cretzianu mi-a spus: „Lasă geamantanul aici, mergem la masa.” Zic: „Domnule ministru, eu nu merg la masă până nu-mi semnaţi de primirea banilor aceştia.” Ţiu minte acest amănunt. Plecarea mea la Ankara nu a avut ca unic scop transportarea acestei sume de bani. Exista un curier pe lună care ducea corespondenţa normală între ambasadă şi centrală. Deci în orice caz ar fi plecat un curier. S-a întâmplat să fiu eu şi, în plus, mi s-a încredinţat aceşti bani.”
[Arhiva de istorie orală – Radio România. Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1999]
