Nemuritorii – Gheorghe Filiu – Cobadin, 1949 (I)

de Silvia Iliescu

În vara lui 1999, atunci când i-am înregistrat povestirea, Gheorghe Filiu era ultimul rămas în viaţă dintre organizatorii locali ai rezistenţei anticomuniste dobrogene. Fusese în grupul lui Gogu Puiu. De la instalarea guvernului Petru Groza şi până în 1949 nemulţumirile ţăranilor tot crescuseră, iar Puiu, fraţii Fudulea şi alţii încercau să le canalizeze într-o rezistenţă armată, sperând într-un război al Puterilor occidentale, care să alunge ocupanţii sovietici. Ca în mai toată ţara, unii se retrăseseră în păduri şi aşteptau. Alţii, rămaşi în sate, construiau reţele de susţinere.

Aromân născut în 1910 în comuna Gorna Giumaia din Bulgaria, Gheorghe Filiu era atunci în floarea vârstei. Făcuse doar patru clase primare, dar era isteţ şi foarte descurcăreţ. Venise cu familia în Dobrogea în 1940, atunci când România pierduse Cadrilaterul în favoarea Bulgariei. 9 ani mai târziu avea în Cobadin, judeţul Constanţa, gospodărie frumoasă, turmă de oi şi 9 hectare de pământ pe care se temea că le va pierde odată cu colectivizarea. Dar avea speranţe că lucrurile s-ar putea schimba.

sursa foto: http://gogupuiu.ro/

Ne-am gândit să facem ceva”

„În Constanţa, la casa domnului Scărişoreanu, ne-am întâlnit cu preotul [Dumitru] Mihăilescu, Anastase Gambrinus, [contra]amiralul [Horia] Măcelaru şi încă cineva, de care nu-mi aduc aminte. Alexandru Scărişoreanu era membru în Organizaţie, în Organizaţia de luptă împotriva comunismului, cu toţi nemulţumiţii care erau, de orânduirea de atuncea prigoniţi. Veniseră toate necazurile cu ei: le confiscau vitele, le luau [bunurile], îi închideau, în sfârşit…

Şi, în situaţia asta, atuncea ne-am gândit ca să facem ceva, pentru că oamenii veneau la noi să ne întrebe ce se poate face. Şi pentru ca să se menţină spiritul acesta românesc, de apărare, pentru dreptate şi pentru binele oamenilor, ne-am hotărât să facem această organizaţie care avea ca scop principal menţinerea stării de spirit a oamenilor, ca să nu se descurajeze şi să nu facă abateri şi să nu facă lucruri care nu erau omeneşti. De exemplu, turnătorii sau… fel de fel, că atuncea se încerca pe toate căile să se distrugă fiinţa omenească, asta era din ordinele comuniştilor. […] Şi această stare a determinat [formarea] organizaţiilor împotriva comunismului – nu se ţinea cont de acţiuni politice sau de naţionalitate. Aşa a luat fiinţă în Dobrogea organizaţia împotriva comunismului, care a înglobat aproape din toate etniile care locuiesc în Dobrogea. Foarte mulţi turci… şi foarte mulţi intelectuali şi oameni din armată. Aşa am luat contact la domnul Scărişoreanu, contact şi cu domnul [contra]amiral Măcelaru.

Atuncea, am stabilit Comitetul de conducere în sudul Dobrogei – pentru că nordul Dobrogei deja era organizat pe vremea aceea, din informaţiile care le aveam…

Aveaţi legături cu ei?

Aveam, da, aveam legături, însă nu fuzionasem până atuncea. Şi atuncea am stabilit comitetul: părintele Mihăilescu Dumitru, Jarnea Dumitru, Scărişoreanu Alexandru şi medicul veterinar Apostol Paul. Şi eu. […] De altfel, eu am organizat acolo toată povestea, dar sigur că ceilalţi erau oamenii care erau în Comitet.

Şi ce trebuia să facă Comitetul?

Comitetul trebuia să coopteze membri, să lămurească oamenii care erau nemulţumiţi ce au de făcut, dar asta în mod discret, pentru că se ştia că comuniştii aveau destui spioni, Securitate şi era foarte greu de mişcat. Şi să avem grijă de cei care erau deja de-acuma scoşi în afara legilor şi care trebuiau întreţinuţi, ajutaţi cu ceva, familiile lor, ei în special şi…. înarmarea lor, pentru ca să aibă cu ce să se apere, pentru că, era normal, în momentul când intri într-o pădure, trebuie să ai ceva, să te aperi. Asta a fost…

Arme de unde făceaţi rost?

Arme am luat de la foarte mulţi, erau depozite de armament la comuna Nalbant, am luat patru căruţe de armament rămas de la nemţi, de la un pădurar, parcă. Pe urmă, am luat de la un regiment din Medgidia, la fel, prin intermediul unui ofiţer, armament şi tot ce s-a mai găsit pe la oameni, rămas de pe front; ăsta era armamentul pe care-l deţineau foştii luptători. […]

După aceea, ne-am adresat [oamenilor]… prin fiecare sat aveam un delegat care se informa de oameni, ei veneau la noi şi ne-ntrebau: <Ce avem de făcut, domnule? Voi sunteţi în miezul lucrurilor, ştiţi, cunoaşteţi…>, aveau această încredere oarbă. Ce puteam să le facem?! Să le menţinem spiritul ăsta de… adică să nu dispară încrederea în ei, încrederea că într-o bună zi vom scăpa şi aşa a şi fost, în 40-50 de ani tot am scăpat!… Asta a fost.”

Gogu Puiu

Organizaţia se dezvoltă

„Organizaţia a mers foarte bine, contacte am avut şi cu altă organizaţie care era condusă de inginerul Ilea din Bucureşti. Era o Comisie de cadastru aicea, în timpul acela şi lucrau în comun. Şi contactul l-au avut în Cobadin, cu Ilea. Într-o bună zi – pentru că eu eram şi-n comitetul de conducere la cadastru atuncea – în discuţii, el aflase ceva despre organizaţie şi m-a întrebat. Bineînţeles, după ce m-am informat bine de situaţia lui, i-am spus că există o organizaţie împotriva comunismului şi atunci mi-a arătat şi un tabel unde erau încadraţi mai mulţi intelectuali, preoţi, ingineri agricoli de-ăştia. Se numea <Rezistenţa Naţională>. La fel, am aflat tot aşa, printr-un domn colonel, exista şi organizaţia condusă de [contra]amiralul Măcelaru [la Bucureşti], care încadra mai mult militari, cu care am luat contact mai târziu.

Sigur că în situaţia asta, lupta era foarte grea pentru noi, pentru că eram urmăriţi, mai ales noi, ăştia care eram cunoscuţi [ca anticomunişti]; eu atunci a trebuit să dispar de la domiciliu şi am dispărut. În timpul acela am scris vreo 50 de scrisori cu mîna mea şi le-am trimis printr-un agent în Iugoslavia şi de acolo [chipurile] veneau mereu scrisori din partea mea, către familie, către prieteni, în care spuneam că lucrez într-o fabrică – să-mi pierd urma. Şi-n realitate eu eram aici, dar nici familia mea nu ştia. Aveam o casă conspirativă în Cobadin chiar şi într-un pod, acolo [stăteam]… aveam şi un aparat de emisie acolo. Şi nu ştia nici soţia mea. O vedeam des când trecea pe stradă cu copilul, se ducea spre gară. Din pod se vedea, era o ferestruică aşa… şi am stat acolo mult timp… […]

Şi unde transmiteaţi?

Păi, la ai noştri. Nu puteam să ţinem legătură, doar cu Iugoslavia am avut legătură, atâta. De exemplu, în Bulgaria am avut agenţi de legătură, dar n-am putut să luăm contact cu ei, pentru că şi la ei era aceeaşi prigoană ca şi la noi.

Şi oamenii de legătură din Iugoslavia cum vă puteau ajuta?

Păi, cu bani de exemplu. Bani, când aveam nevoie… ne-au ajutat cu bani, în valută, bineînţeles. Bani pe care atunci când am fost arestat i-au şi luat, că i-au găsit pe masă.”

„Au venit din partea lui Gogu Puiu patru <fugari>, cum li se zicea atuncea, la Cobadin, trimişi de Gogu Puiu. Erau [Iancu] Beca, [Nicolae] Haşoti, [Stere] Hapa şi Iancu Ghiuvea. Şi mi-au spus: <Domnule, Gogu Puiu doreşte să ne-ntâlnim şi să fuzionăm>.

După vreo săptămână, a venit şi Gogu Puiu acolo… Eu îl cunoşteam dinainte, el venise din Germania, era un băiat bine pregătit pentru lupta subversivă. Ne-a prezentat ce-au făcut până atunci şi-am consimţit la aceasta.

Atuncea Gogu Puiu a stat la Cobadin circa o săptămână, în care timp am discutat ce avem de făcut şi am convocat o şedinţă care s-a făcut în [17 iulie] 1949. […] Şi-au venit acolo din toate satele câte doi delegaţi, circa 60 de oameni […] din toată Dobrogea şi din nordul Dobrogei… Şi Gogu Puiu.

Au fost şi fraţii Fudulea atunci?

Fraţii Fudulea n-au fost, dar deja era şi consimţământul lor că se încadrează în această organizaţie de luptă. […]

În timpul când şedinţa era în toi, a venit mama lui Stilu Costea, care era şeful restaurantului din Cobadin, comunist notoriu, activist, care era cooptat de mine şi era informatorul nostru care ne spunea tot ce se discută în comună, acolo, când veneau delegaţiile [de partid] judeţene.

Dar în acel moment, deci în vara anului 1949, dumneavoastră mai speraţi că va avea loc un conflict armat între Rusia şi Puterile occidentale?

Păi, domnule, aveam! Pentru că aveam şi scrisorile care veneau din Iugoslavia, adică informaţiile care veneau, pe cale aşa, lăturalnică, şi pe urmă mi-a întărit foarte mult impresia [asta], domnul [contra]amiral Măcelaru care mi-a spus textual – m-a chemat la el acasă – şi-a spus: <Filiule, pe data de 20 iulie, în Dobrogea debarcă apusenii! Luaţi măsuri ca să… toate primăriile, toate posturile de jandarmi, toate podurile>, nu ştiu ce… Şi mi-a trimis şi doi ofiţeri de geniu a treia zi, cu care am luat contact şi-am mers cu ei amândoi până la Negru Vodă, am fotografiat toate podurile care erau strategice – bineînţeles, ei le cunoşteau acuma – am pregătit explozibilul pe care-l aveam la dispoziţie să minăm toate podurile, până la Negru Vodă, să minăm în port vreo şapte-opt găuri – pentru ca să nu se retragă ruşii – şi Podul Cernavodă. Lucru care, sigur, că nu s-a putut face, dar planul era. Şi asta mi-a agravat foarte mult mie situaţia când m-au judecat, de altfel.

Deci, planul era ca dumneavoastră să contribuiţi cu unităţi de partizani care să susţină un eventual război contra ruşilor ocupanţi…

Da, efectiv, sigur! Din membrii noştri, pe care-i aveam… Noi cunoşteam oamenii care erau deja… făcuseră armată, care erau specialişti în [luptă]… Formasem toate echipele astea: care merge acolo, în cutare punct, în cutare punct…”

[Interviu de Silvia Iliescu, 1999]