Recent a apărut la Editura MJM din Craiova cartea scriitorului, poetului şi eseistului Alexandru Mogoşeanu: Hina Matsuri. Este al 11-lea volum al autorului, care „în viața civilă” este manager la Radio Oltenia.
În liceu am avut un profesor de biologie, domnul Kővári. Orele lui câteodată s-au transformat în discuţii libere despre lume şi viaţă. A încercat să ne transmită ceva mai mult, mai substanţial decât lecţiile despre simbioză şi euglena viridis. Odată, o colegă l-a întrebat ce este dragostea? Profesorul i-a raspuns colegei noastre că dacă vrea o definiţie strict biologică, tehnică, care nu spune mare lucru, atunci poate să-i spună fără probleme. Dar dacă vrea să știe ce este dragostea pentru noi, pentru viaţa noastră, atunci el recunoaşte că nu cunoaște nicio definiţie. Nu ştie de ce ne îndrăgostim, nu ştie de ce ne îndrăgostim exact de o anumită persoană şi nu de alta. „Dragostea este un mister pentru mine” – conchidea domnul Kővári, care se apropia la vremea respectivă de şaizeci de ani.
Dacă domnul profesor ar fi avut ocazia să citească cartea lui Alexandru Mogoşeanu: Hina Matsuri, atunci probabil că ar fi avut mult mai multe de spus, chiar dacă cu o definiţie riguroasă probabil că şi atunci ar fi rămas dator. Cartea este o radiografie a dragostei, în special a dragostei unei femei. Autorul este ca un cercetător neobosit şi consecvent, care ia bisturiul şi disecă sentimente, gânduri, vorbe aparent răzleţe şi din aceste piese de puzzle încearcă să reconstruiască dragostea. Caută răspunsuri complicate la întrebări simple: care este cel adevărat? De ce tocmai el? Dar oare există „adevărat” sau devine adevărat prin noi? De ce îl pierdem întotdeauna pe cel adevărat?
„… asta s-a şi întâmplat în noaptea aceea: am câştigat la loteria vieţii, iar apoi am rătăcit biletul, tot ca să nu-mi pot ridica toată fericirea câştigată.”
Cu toate acestea, Alexandru Mogoşeanu nu este un chirurg neutru, rece şi impasibil. Dimpotrivă, studiază dragostea cu multă sensibilitate, înţelegere şi empatie. Înţelege greşelile, chiar şi trădările. El nu judecă, ci doar ne prezintă realitatea şi spune: aşa sunteţi voi îndrăgostiţi şi aşa sunt eu, îndrăgostit.
De aceea Hina Matsuri nu este o lucrare ştiinţifică despre dragoste. Este mult mai mult decât atât. Este o incursiune în acea zonă a fiinţei noastre despre care domnul profesor Kővári, un om al ştiinţelor exacte, al măsurătorilor precise, nu a putut să ne spună nimic. Aparent, este o zonă iraţională, dar poate că este o rânduială a divinităţii pe care noi nu o putem înţelege. De aceea este frumos şi chinuitor în acelaşi timp.
Pentru că Hina Matsuri este o carte frumoasă. Ne plimbăm printre piersici înfloriţi. Atunci când piersicii înfloresc are loc o sărbătoare în Japonia: Hina Matsuri, sărbătoarea fetiţelor. Dar perioada de înflorire a piersicilor este scurtă. Timpul este necruţător şi motto-ul ales al cărţii ne avertizează: „Tot ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată” (Octavian Paler). Timpul nu iartă greşelile şi noi nu mai avem a doua şansă.
„Am cerut răbdare. Mi le-a oferit. Iar eu le-am primit. La nesfârşit. Incredibilă răbdare. (…) până când într-o zi a plecat.”
Desigur cartea are şi o acţiune. Am putea să o numim specială sau unică, aşa cum fiecare poveste de dragoste este specială şi unică. Dar în această poveste unică cititorul descoperă povestea sa. Analiza autorului este valabilă şi pentru el. Alexandru Mogoşeanu reuşeşte să găsească elementele comune, am putea să spunem definitorii pentru fiecare poveste de dragoste, fără să simplifice sau să reducă la banalitate particularităţile fiecărei poveşti. Găseşte acea rădăcină comună al sentimentelor din care înfloresc – ca piersicii – poveştile unice.
„Simultan, trăieşte frica imensă de a nu-l îndepărta cât de puţin sau – mai rău – brusc, cu bruscheţea dorinţei, pe celălalt. De a nu-l goni, ca pe un miel alb.”
Hina Matsuri este o carte profund umană. Nu este o poveste romanţată, dar este un îndemn pentru dragoste la timp, pentru asumarea sentimentelor noastre şi pentru sinceritate. Alexandru Mogoşeanu vrea să ne înveţe să nu ne irosim fericirea câştigată, să nu tacticizăm sentimentele, așa cum a făcut eroina cărţii:
„Am vrut să… Am vrut să-l am, fără să mă aibă. Eram un copil.”
În ceea ce priveşte genul literar al cărţii Hina Matsuri, sunt în dilemă (exact ca domnul profesor Kővári despre definiţia dragostei). Ar putea să fie o nuvelă sau un roman, eventual un eseu despre dragoste. Dar eu cred că Hina Matsuri este o poezie (nu întâmplător autorul este şi poet). O poezie liberă fără rimă şi ritm, dar care are ceva din esenţa poeziei: sublimarea naraţiei şi concentrarea emoţiei.
(Foto: Mircea Mogoşeanu)
Székely Ervin, Rador
