PORTRET: Dionisie Şincan – omul dedicat Radioului

de Răzvan Moceanu
de Răzvan Moceanu

În acest an, pe 8 noiembrie, se împlinesc 14 ani de la trecerea la cele veşnice a lui Dionisie Şincan, excepţional om de radio, un critic înverşunat al epocii comuniste dar şi al prefacerilor democratice care au urmat anului 1989. El a rămas pentru mulţi dintre colegi, modelul reporterului şi comentatorului de Radio, profesie pentru care şi-a sacrificat o carieră literară extrem de promţătoare.

 

Dionisie Şincan s-a născut la 18 decembrie 1929, la Constanţa, fiind fiul Anei (născută Roşca) şi al lui Iani Şincan, contabil de profesie.dionisie

A absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanţa, apoi între anii 1950-1951 urmează cursurile Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu“ de pe lângă Uniunea Scriitorilor din România.

Este absolvent al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cursurile fiind începute în anul 1951, întrerupte în 1953, reluate apoi în 1962 ab initio şi încheiate în anul 1967 cu o teză despre Reportajul literar – coordonată ştiinţific de prof. univ. dr. Şerban Cioculescu.

Şincan a debutat literar în anul 1949 cu o povestire publicată în revista „Albina”, iar prima carte, antologia de articole conjuncturale „Oameni şi stânci” – o evocare literară a şantierului naţional al tineretului „Bumbeşti-Livezeni”, i-a apărut în anul 1956.

În „Oameni şi stânci”, Dionisie Şincan narează şi momentul schimbului de brigăzi, prilej pentru o evaluare – modelul transpunerii „vieţii noi” în literatură fiind sovietic: „Brigăzile vechi plecau. Cum veniseră oamenii aceştia? Câţi dintre ei nu cunoşteau buchea cărţii, câţi dintre ei nu văzuseră trenul, nu ascultaseră radio, nu vizionaseră cinematograful! Câţi dintre ei nu ştiuseră folosi periuţa de dinţi, câţi dintre ei nu folosiseră prosopul, ci poalele cămăşii când se spălau pe faţă dimineaţa!”

dioEste angajat la Radiodifuziunea Română în anul 1952, unde se dedică jurnalisticii, aceasta fiind şi motivaţia retragerii sale din amfiteatrele universităţii bucureştene.

În anul 1957 a publicat „Ceairul lui Ali”, primul volum de „povestiri dobrogene“, ce avea să-l individualizeze în contextul generaţiei sale.

În redacţia culturală a Radioului realizează montaje literare şi scrie reportaje şi recenzii. Între ciclurile de reportaje realizate în perioada 1961-1965 amintim „Oraşe dunărene”, „Ţara apelor” (despre Delta Dunării) şi „Prefaţă la viitoare pagini literare”.

A continuat să publice reportaje literare care au surprins imaginile unei fabuloase Dobroge – „Drumuri albastre” (1962), romanul „Lumini de poziţie”, „O cursă lungă (1964) şi „Viaduct în timp” (1967).

Între anii 1965 şi 1968 îndeplineşte funcţia de redactor-şef al secţiei culturale din Radiodifuziune, în această perioadă fiind iniţiatorul şi autorul – timp de doi ani – al emisiunii „Memoria pământului românesc”, consacrată descoperirilor arheologice şi marilor momente din istoria ţării.

Este transferat la Televiziunea Română, fiind numit redactor-şef al secţiei „Social-educative” (1968-1978), emisiunile promovate de el, între care celebrul „Reflector”, detaşându-se prin modul tranşant, curajos de abordare a realităţilor acelor vremuri, fapt care îi aduce, în anul 1978, după mai multe „avertismente“, înlocuirea din funcţie. Perioda petrecută de Şincan la televiziune a însemnat zeci de filme documentare cu tematică istorică, unele, realizate împreună cu academicianul Emil Condurachi, la solicitarea UNESCO, despre civilizaţia sud-est europeană.

După acel moment, până în anul 1989 este realizator de reportaje la cotidianul „Scânteia”.

În 1990 este reangajat la Radiodifuziunea Română, pentru a transmite şi a analiza, în cadrul emisiunii „Cronica parlamentară”, dezbaterile din prima instituţie legislativă postdecembristă.

A devenit apoi director general adjunct al Televiziunii, în perioada 1993-1996, membru în Consiliul de administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune între anii 1995-1999, perioade în care a continuat să-şi exercite vocaţia jurnalistică.

A fost distins cu premiul şi medalia comemorativă „Panait Istrati” pentru documentarul „Pe urmele lui Panait Istrati”, cu diploma de onoare pentru întreaga activitate, acordată de UZR în 1993 şi cu Premiul „Pamfil Şeicaru” pentru întreaga activitate în presă, în anul 1994.

A trecut la cele veşnice la 8 noiembrie 2000, la Bucureşti.

Postum i-au apărut volumele „Vorbe parlamentare”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan – soţia sa, cu o prefaţă de Valeriu Râpeanu, Bucureşti, 2001, „Pagini de jurnal. Pagini literare”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2002 şi „Noi, latinii Bizanţului”, ediţie îngrijită de Sofia Şincan, Bucureşti, 2003.

Radio România a comemorat, la 22 noiembrie 2010, un deceniu de la despărţirea de doi mari jurnalişti – Eugen Preda şi Dionisie Şincan, în prezenţa mai multor personalităţi din media, dar şi din viaţa politică românească. Sofia Şincan a vorbit despre doi gazetari care “au făcut foarte mult pentru ceilalţi, pentru ascultători şi pentru telespectatori, dar şi pentru serii întregi de radiofonişti şi teleaşti pe care i-au format”, iar fostul preşedinte al Romîniei, Ion Iliescu, prezent la eveniment, a spus: “Aş vrea ca, marcând acest moment, dând ceea ce se cuvine acestor profesionişti, să cinstim climatul de profesionalism instaurat de Preda şi Şincan şi datoria celor care preiau ştafeta să-l menţină şi să-l continue”.