În martie 1944, generalul Titus Gârbea a fost numit în funcția de şef al Misiunii Militare Române la O.K.W. (Oberkommando der Wehrmacht – Înaltul Comandament al Wehrmachtului) şi O.K.H. (Oberkommando der Herres – Înaltul Comandament al Armatei de Uscat). În această calitate, generalul Titus Gârbea, a asistat la ultima întâlnire dintre Ion Antonescu şi Adolf Hitler, oferindu-ne propia sa versiune:
La 20 iulie [1944] eram la Cartierul General [German]. Şi am auzit odată o bubuitură mare, am crezut la început că este o scăpărare a unui motor auto. Un camion poate. Şi mă plimbam pe alee, şi deodată văd aleile împănate de fugari. Se produsese atentatul. Şi am aflat că a explodat o bombă. Şi când m-am apropiat de acest loc al dezastrului, vine ofiţerul de stat major care făcea legătura între mine direct şi birouri[le] la care aveam nevoie să mă duc, şi el mi-a spus în detaliu ce s-a întamplat. Ce să fac eu?! Mă gândeam acuma. Noi urmăm soarta acestui nenorocit! Dacă cad ăştia, cădem şi noi. Trebuia să comunic asta la Bucureşti. Nu făceam la Bucureşti nici o comunicare scrisă, decât verbal, şi ici-colo câte un curier. Şi nu puteam să comunic la telefon ceea ce s-a întâmplat. Şi atunci am chemat Bucureştiul imediat, ca el să fie primul informat! Doar ăsta era şi rostul meu acolo. Şeful Biroului de operaţii, la Bucureşti, era un eminent om de stat major, generalul Leonida Paul şi îi zic: “Dragă Paulică – aşa îi spuneam eu – dragă Paulică, azi este 20 iulie, mă, tu ştii? Tu ştii că la noi este o poveste? Că vine Sfântul Ilie călare pe cer şi huruie, şi turuie, şi bubuie. Ei, a ajuns aici la noi, şi a buduit, a buduit aicea, o nenorocire! O nenorocire s-a întâmplat!” Asta, cum vorbeam eu, asta nu puteau să înţeleagă germanii, şi nici nu puteau să mă acuze că eu am anticipat comunicarea. Dar când vine Sfântul Ilie, totdeauna am avut tunete şi fulgere. “Măi Paulică, tu ai înţeles ce ţi-am spus eu?” “Nu prea am înţeles! Ce vrei să-mi spui?” “Măi, tu ştii că la noi este vestea asta, când vine Sfântul Ilie, cu caii lui şi cu carul lui, se aude bubuind! Ei, aicea la noi a ajuns şi a bubuit, a bubuit tare!” Atunci a înţeles. Aşa am comunicat eu. Mareşalul trebuia să vină aicea să vorbească cu Hitler. Dar Bucureştiul se lăsa greu. Mareşalul era niţel cam suferind, nu voia să vie. Dealtfel, el avea totdeauna o oarecare repulsiune faţă de Hitler, care făcea şi pe omul politic, şi pe strategul, şi pe tacticianul. De toate!.. Atuncea eu am luat avionul pe care îl aveam la îndemână şi puteam să plec în fiecare zi, şi am plecat la Bucureşti. Trebuie să tragem şi noi concluziile: războiul trebuie încheiat, fiindcă el este pierdut. La Bucureşti am vorbit cu Antonescu şi cu şeful Marelui Stat Major, generalul Ilie Şteflea. De la Palatul Regal am vorbit cu [generalul] Sănătescu. Şi i-am anunţat pe toţi că este momentul să încheiem acest război care este pierdut. Şi Mareşalul să vină repede, să-i facă o vizită lui Hitler şi să abordeze chestiuni de încheiere a războiului.
La Bucureşti am raportat situaţia: “Domnule mareşal, am venit la dumneavoastră să vă sfătuiesc să vorbiţi cu Hitler. Cu care, poate, atacaţi şi problema păcii. Ca să încheiaţi pace. Fiindcă toţi generalii cu care am vorbit, şi pe frontul de răsărit şi la Berlin, toţi sunt convinşi că războiul e pierdut şi e mai bine să-l încheie mai devreme decât mai târziu”. Antonescu m-a ascultat: “Nu vin! Nu vin!” “Totuşi, veniţi! Veniţi şi numai ca să prezentaţi dumneavoastră felicitări că a scăpat cu viaţă din această grea încercare care este atentatul”. “Da! Aceasta ar putea fi o raţiune ca eu să vin acolo. Dar… începem discuţia păcii?” “Să vă aşteptaţi şi la asta, fiindcă este necesar, de aceea veniţi cu sfătuitorii dumneavoastră necesari pentru încheierea păcii, adică ministrul de externe cu oamenii lui şi cu documentaţia vechilor tratate de pace şi a primului război mondial, pe care noi am trăit-o cu toţii!” Şi el zice: “Da, da!” M-am despărţit de el. Deşi atentatul a fost pe 20 iunie, de Sfântul Ilie, Antonescu abia la 5 august a venit. A fost primit la Rastenburg. De la Bucureşti a venit o delegaţie foarte puternică … Hitler i-a trimis avionul lui cel mare, “Condor”, un avion foarte puternic cu mai multe motoare. Pe români i-a primit ambasadorul României, generalul Ion Ghorghe şi cu mine. Vizita a început pe ziua de 5 august şi s-a terminat pe ziua de 6 august. Discuţiile au avut loc într-o sală mare, de scânduri. După atentat Hitler era cu mâna oloagă, era zdruncinat, dar era foarte vorbăreţ. Hitler a început o plângere, o jeleniadă de ce a făcut el pentru poporul german pe care l-a scos din nenorocire, ce a făcut el pentru această ţară care nu avea drumuri, cum a făcut reţeaua de autoband. Şi vorbea, şi vorbea, şi vorbea, şi toţi ceilalţi ascultau… A durat vreo trei ore Şi abia după trei ore i-a dat cuvântul şi lui Antonescu… Antonescu venea de la Bucureşti cu ofurile României, care suferea de bombardamente aeriene anglo-americane, care ne zăpăciseră şi la Bucureşti şi mai ales în zona petroliferă. Au fost pierderi grele, foarte grele. M-a surprins şi pe mine odată un bombardament. Dar eu eram militar şi l-am suportat, dar pentru populaţia noastră era o nenorocire. Deci, Antonescu a venit încărcat cu toate aceste ofuri: „Domnule, eu nu pot să mai ţin, nu pot să mai apăr, eu nu mai pot să mai stau în război alături de dumneata, pentru că nu mai am cu ce.” I s-a dat cuvântul [generalului Heinz] Guderian, nu ca să discute situaţia politică şi o eventuală pace, ci să discute situaţia militară pe frontul de răsărit, unde lupta armata română. Între timp, la noi, se ştia că sunt oarecare începuturi de tratative cu americanii, în Egipt şi nemţii ştiau de lucrul acesta, după cum au fost tentative şi convorbiri în Spania şi Portugalia. Şi mai ales la Stockholm, acolo unde eram ataşat militar şi aveam foarte multe relaţii politice, mai ales cu doamna Kollontai, care era ambasadoarea Rusiei. Deci, Hitler care era obosit şi mai avea şi atentatul pe capul lui, a dat cuvântul lui [Heinz] Guderian. Guderian era şeful frontului întreg, de la Marea Nordului şi până la Marea Neagră. Dar nu a început bine acest Guderian să vorbească de situaţia apărută, când Hitler a luat cuvântul. Şi aici e o parte foarte interesantă pe care trebuie să o reţineţi dumneavoastră – Hitler se adresează dintr-o dată mareşalului [Antonescu]: „Şi dumneata … şi dumneata mareşal Antonescu înţelegi ca împreună cu România şi cu armata dumitale, să rămâi şi să lupţi cu mine alături pe frontul acesta până la ultimul soldat?“. Aşa de vehement, aşa de răspicat, l-a cam zăpăcit pe Antonescu, mai ales că între capete de stat, asemenea ton … .
Mareşalul şi-a revenit şi răspunde, tot aşa de vehement şi niţel îngândurat: „Domnule, dumneata îmi ceri mie să mă sinucid împreună cu poporul meu şi cu armata mea, ca să câştigăm acest război, pe care simt că îl pierdem. Nu, nu, eu nu am să mă sinucid niciodată împreună cu poporul meu. Şi dumneavoastră mi-aţi luat după frontul nostru toate forţele blindate şi toate forţele valide şi le-aţi dus ca să vă apăraţi Prusia Orientală şi Germania de Est şi aţi lăsat tot frontul, fără o divizie blindată“. Într-adevăr aşa a făcut. Le-a luat încet, încet. Mareşalul Antonescu cu tonul foarte înalt, la fel cu cel cu care i s-a adresat, şi roşu la faţă, mâniat chiar, i-a spus: „Dumneata nu ştii că toată flota aliată o să intre în Marea Neagră. Şi din Marea Neagră uşor o să pună piciorul în Balcani, în spatele meu. Cu ce mă apăr eu? Dumneavoastră nu vă daţi seama de lucrul acesta? Îmi luaţi toate forţele.” Pe Hitler l-au zăpăcit argumentele acestea şi vocabularul acesta. A fost violent Antonescu, violent a fost. Şi mai departe: „La cererea dumneavoastră de a mă sinucide, eu v-am făcut de atâtea ori cereri: Să ne daţi aviaţie să ne apărăm contra anglo-americanilor, care ne zdrobesc zi şi noapte. Să ne daţi tancuri că masa asta de tancuri ruseşti vine peste noi. Cu ce să mă apăr? Cu mica mea divizie de blindate. Şi să ne daţi artilerie anti-aeriană. Şi încă a patra chestiune. Dumneavoastră ne-aţi cerut aurul, vi l-am dat, ne-aţi cerut pâinea v-am dat-o şi toate cererile care le-aţi făcut, toate au fost onorate. Păi, cum credeţi dumneavoastră, că dacă ne lăsaţi fără mijloacele proprii, o să întreţinem războiul, cu bani, cu hrană şi mai ales cu petrol? Dumneavoastră aveţi nevoie de petrolul nostru ca şi pâinea zilnică“. L-a descumpănit şi Hitler a ridicat glasul: „Suntem obosiţi şi iritaţi şi montaţi sufleteşte şi dumneavoastră şi eu, să luăm masa şi să continuăm după aceea“. Şi aşa s-a încheiat [întrevederea]. Până să pună masa, să aranjeze, noi am ieşit afară pe peluză. Mareşalul [Antonescu] era furios: „Ai văzut, domnule?“ Şi îmi pune mâna în gât … „Mi-a pus mâna în gât ca un gangster să mă sinucid cu armata şi cu naţiunea mea! Ce crede el? Să vină şi Gheorghe Ion!“. Generalul Gheorghe Ion era ambasadorul României în Germania. „Să vină şi el!” Vine şi el. „Ce zici Gheorghe Ion de atitudinea asta? Ai văzut, ca un gangster mi-a sărit la gât şi să îmi ceară să mă sinucid cu poporul şi cu armata mea, ce zici de chestia asta?“. Gheorghe Ion era filo-german şi era un om capabil: „Domnule mareşal, eu sunt de părere ca să fim liniştiţi şi să nu ne gândim la pace încă. Germanii au pierdut războiul“ spune el. „Păi, dacă l-au pierdut, de ce mai stăm de vorbă şi nu-l încheiem?“ „Da, să pierdem şi noi războiul şi să cădem odată cu ei, pentru că Germania se va reface cu puterea ei militară şi cu puterea ei industrială şi noi [ne vom reface] alături de germani“. Antonescu se uită la mine: „Şi dumneata ce zici?“ „Eu nu sunt de părerea asta şi dacă domnul general Ion Gheorghe ar sta de vorbă cu românii, nici 1% nu are să fie de
părerea asta. Noi dacă pierdem războiul ne ducem în fundul pământului şi de acolo nu ştiu cine ne mai scoate. Noi nu avem industria germană. Noi nu putem să rezistăm. Şi dacă dumneavoastră întrebaţi pe toţi românii: dacă trebuie să încheiem pace sau să continuăm războiul, sunt sigur că toţi românii, 100%, au să vă ceară să faceţi pace“. În timpul acesta gazdele germane ne-au cheamat la masă şi după-masă, obosiţi morţi, au simţit nevoia să se odihnească, în frunte cu Hitler, că era cel mai zdruncinat. A doua zi a fost o discuţie între Antonescu şi [generalul] Guderian. Şi Antonescu i-a spus: „Domnule, eu nu mai pot să mai ţin frontul la Dunăre şi la Marea Neagră şi pe Carpaţi. Dumneata să-mi dai înapoi diviziile pe care mi le-ai luat, să-mi dai aviaţie care să mă apere, să-mi dai tunuri antiaeriene şi tancuri. Fără asta nu pot [să rezist]!” Bietul Guderian făcea şi el ceea ce putea, dar nici el nu mai credea în ceea ce spunea.
Înainte să plece, înainte să se suie în avion, Antonescu mi-a spus: „Vino încoace Gârbea! Dumneata rămâi aici, lângă [mareşalul] Keitel şi spune-i că dacă nu ne trimite aceste forţe, pe care dumneata le-ai cerut zilnic, noi nu mai putem să ţinem frontul, ne vom prăbuşi.” Gheorghe Ion a rămas la punctul lui de vedere, să nu care cumva să începem tratative de pace sau să venim cu această idee, că l-ar supăra foarte mult pe Hitler, că şi aşa e foarte zdruncinat. “Dumneata, Gârbea, când mai vii la Bucureşti, să îmi aduci veşti cât mai bune!”. S-au suit în avion şi avionul a plecat, a făcut un ocol şi hop a venit la pământ. Toată lumea s-a emoţionat. Noi aveam în minte ceea ce s-a întâmplat cu Horty, pe care l-a arestat şi cu aviaţia a blocat Budapesta şi toată Ungaria. El se gândea că e lovitura lui Hitler, că el i-a vorbit foarte răspicat. De fapt, nu a fost decât o pană de avion şi repede a fost trimis un altul, tot aşa de bun şi într-o jumătate de ceas, totul s-a aranjat. Antonescu era foarte trist, foarte amărât. „Gârbea, dumneata rămâi aici! Anunţă-mă la telefon, situaţia se poate înrăutăţi din zi în zi.” S-a suit în avion, împreună cu toţi ceilalţi şi a plecat cu rezultatele acestea negative.
[Interviu realizat de Octavian Silivestru. Arhiva de istorie orală – Radio România]