Joi, 2 iulie, fostul nostru coleg Mihai Andrei, crainic şi redactor al Radiodifuziunii, primul redactor-şef al Agenţiei de presă RADOR, ar fi împlinit 78 de ani.
Mihai Andrei s-a născut la 2 iulie 1937, într-o familie de ţărani din comuna Hotarele, judeţul Ialomiţa.
Şi-a petrecut copilăria în satul lui, aşezat între ape – Argeşul, balta Greaca şi Dunăre -, fermecat de natura sălbatică a locurilor, de poveştile spuse de bunica în lungile nopţi de iarnă, de oamenii puternici de la marginea Bărăganului, croiţi după modele ce se pierd în negura timpurilor.
În vara anului 1951, a intrat la Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, apoi a urmat o şcoală postliceală de bibliotecari şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, secţia actorie.
A schimbat de-a lungul anilor o serie de meserii: secretar de şcoală, pedagog, bibliotecar, redactor la o staţie de radioficare din Câmpina, actor la Bârlad, pentru ca apoi să se angajeze la Radiodifuziune, fiind mai întâi crainic, apoi redactor – una dintre cele mai mari voci ale „Jurnalului” -, iar o perioadă a fost realizator de programe didactice la televiziunea cu circuit închis a Universităţii din Constantine (Algeria).
După 22 decembrie 1989, a organizat şi condus, la solicitarea directorului de atunci al Radioului, Eugen Preda, Agenţia de presă Rador a Societăţii Române de Radiodifuziune, funcţia de redactr-şef fiind deţinută până în 1996.
Apoi a lucrat în continuare la RADOR, până în ultima clipă, ca editor al buletinului „România văzută din străinătate”.
A publicat romanul „De ce tocmai eu?”, apărut în toamna anului 2001 la Editura Tritonic din Bucureşti şi şi romanul memorialistic „Din viaţa fascinantă a Radioului”, apărută postum, în 2007, la Editura Casa Radio, în colecţia Repere XXI.
Prima apariţie editorială este o carte despre „oameni aflaţi în haosul disperării, luptând să redevină ei înşişi înfioraţi de scurgerea inexorabilă a viului din trupul lor“ – după cum mărturiseşte autorul.
Eroul cărţii, Matei Arhanghelu (comentator la radioul naţional), ştie că – din păcate – „cea mai nenorocită ipostază pentru un vorbitor profesionist este să nu poată articula un sunet“. El cunoaşte o astfel de dramă, condiţionată medical, dar care poate intersecta şi muţenia impusă de injoncţiunile istoriei.
Oricum, întâlnim în cartea lui Mihai Andrei primul „vorbitor profesionist“, deci primul radiofonist investit cu personalitatea unui personaj central într-o scriere literară de amploare.
„Încerc să comunic cu lumea prin gesturi, prin priviri“ – astfel încearcă să obţină, compensatoriu, dreptul la existenţă comunicaţională eroul, care, văduvit de cuvânt, îşi află salvarea într-o iubire romantică şi tonică în acelaşi timp – desfăşurată într-un Bucureşti în care (totuşi!) „fericirea există“…
A trecut la cele veşnice la 27 decembrie 2006.
Răzvan Moceanu, RADOR
